CODUL CIVIL din 17 iulie 2009 (Legea nr. 287/2009)*) – Republicare
Forma aplicabila pentru ‘Codul Civil din 2009’ la data 22 noiembrie 2019, valabila si azi
*) În temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, Codul civil intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
Pentru a vedea expunerea de motive a acestui act apăsaţi aici. În cazul în care nu aveţi cont iDrept, vă rugăm să apăsaţi butonul Cont nou din drepta sus a ecranului şi să urmaţi paşii necesari.
TITLUL PRELIMINAR: Despre legea civilă**)
**) Dispoziţiile de punere în aplicare a titlului preliminar sunt cuprinse în art. 8 din Legea nr. 71/2011.
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 1: Izvoarele dreptului civil
(1)Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
(2)În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
(3)În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.
(4)Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
(5)Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
(6)În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Art. 2: Obiectul şi conţinutul Codului civil
(1)Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
(2)Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.
Art. 3: Aplicarea generală a Codului civil
(la data 01-oct-2011 Art. 3 din titlul 1, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Art. 8 din capitolul II, sectiunea 1 din Legea 71/2011 )
(1)Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2)Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3)Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
(la data 01-sep-2011 Art. 3, alin. (3) din titlul 1, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Art. 3, alin. (3) din capitolul I din Ordonanta 13/2011 )
(la data 01-sep-2011 Art. 3, alin. (3) din titlul 1, capitolul I a se vedea referinte de aplicare din Art. 5, alin. (1) din capitolul I din Ordonanta 13/2011 )
Art. 4: Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
(1)În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
(2)Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.
Art. 5: Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.
CAPITOLUL II: Aplicarea legii civile
Art. 6: Aplicarea în timp a legii civile
(1)Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2)Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(3)Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4)Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
(la data 17-apr-2014 Art. 6, alin. (4) din titlul 1, capitolul II a se vedea recurs in interesul legii Decizia 1/2014 )
(5)Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(6)Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Art. 7: Teritorialitatea legii civile
(1)Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.
(2)Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială.
Art. 8: Extrateritorialitatea legii civile
În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod.
CAPITOLUL III: Interpretarea şi efectele legii civile
Art. 9: Interpretarea legii
(1)Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială.
(2)Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
(3)Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.
Art. 10: Interzicerea analogiei
Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Art. 11: Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri
Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.
Art. 12: Libertatea de a dispune
(1)Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2)Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil.
Art. 13: Renunţarea la drept
Renunţarea la un drept nu se prezumă.
Art. 14: Buna-credinţă
(1)Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
(2)Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.
Art. 15: Abuzul de drept
Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
Art. 16: Vinovăţia
(1)Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.
(2)Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
(3)Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
(4)Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.
Art. 17: Eroarea comună şi invincibilă
(1)Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi.
(2)Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
(3)Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă.
(4)Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.
CAPITOLUL IV: Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice
Art. 18: Obiectul publicităţii şi modalităţile de realizare
(1)Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege.
(2)Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului cod şi arhivă, prin registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.
Art. 19: Condiţiile de publicitate
(1)Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.
(2)Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu.
(3)Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise.
(4)Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.
Art. 20: Efectele publicităţii
(1)Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres, condiţionează constituirea sau efectele lor juridice,
(2)Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3)Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de bună-credinţă.
(4)Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Art. 21: Prezumţiile
(1)Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii.
(2)În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există.
Art. 22: Lipsa publicităţii. Sancţiuni
(1)Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
(2)Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicităţii.
(3)În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut.
Art. 23: Concursul dintre formele de publicitate
Dacă un drept, act, fapt sau orice raport juridic este supus în acelaşi timp unor formalităţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperită de îndeplinirea alteia.
Art. 24: Consultarea registrelor publice
Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase sau copii certificate de pe acestea.
-****-
CARTEA I: Despre persoane*)
*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii I sunt cuprinse în art. 13-19 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I: Dispoziţii generale
Art. 25: Subiectele de drept civil
(1)Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
(2)Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
(3)Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile.
Art. 26: Recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor civile
Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege.
Art. 27: Cetăţenii străini şi apatrizii
(1)Cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civile.
(2)Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi persoanelor juridice străine.
Art. 28: Capacitatea civilă
(1)Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2)Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.
Art. 29: Limitele capacităţii civile
(1)Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
(2)Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.
Art. 30: Egalitatea în faţa legii civile
Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile.
Art. 31: Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune
(1)Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.
(2)Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
(3)Patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.
Art. 32: Transferul intrapatrimonial
(1)În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
(2)În toate cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.
Art. 33: Patrimoniul profesional individual
(1)Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul măririi sau micşorării patrimoniului profesional individual.
(3)Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în conformitate cu dispoziţiile art. 1.941-1.948, dacă prin lege nu se dispune altfel.
TITLUL II: Persoana fizică
CAPITOLUL I: Capacitatea civilă a persoanei fizice
SECŢIUNEA 1: Capacitatea de folosinţă
Art. 34: Noţiune
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Art. 35: Durata capacităţii de folosinţă
Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.
Art. 36: Drepturile copilului conceput
Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile.
SECŢIUNEA 2: Capacitatea de exerciţiu
Art. 37: Noţiune
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Art. 38: Începutul capacităţii de exerciţiu
(1)Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră.
(2)Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Art. 39: Situaţia minorului căsătorit
(1)Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
(2)În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
Art. 40: Capacitatea de exerciţiu anticipată
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
Art. 41: Capacitatea de exerciţiu restrânsă
(1)Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
(2)Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.
(3)Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.
Art. 42: Regimul unor acte ale minorului
(1)Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.
(2)În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
Art. 43: Lipsa capacităţii de exerciţiu
(1)În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a)minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b)interzisul judecătoresc.
(2)Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3)Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
(4)Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Art. 44: Sancţiune
(1)Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
(2)Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.
Art. 45: Frauda comisă de incapabil
Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată.
Art. 46: Regimul nulităţii
(1)Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia.
(2)Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal.
(3)Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare.
Art. 47: Limitele obligaţiei de restituire
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat. Dispoziţiile art. 1.635-1.649 se aplică în mod corespunzător.
Art. 48: Confirmarea actului anulabil
Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul minorităţii, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condiţiile art. 1.263 şi 1.264.
SECŢIUNEA 3: Declararea judecătorească a morţii
Art. 49: Cazul general
(1)În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
(2)Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.
Art. 50: Cazuri speciale
(1)Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.
(2)Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).
(3)Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.
Art. 51: Procedura de declarare a morţii
Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Art. 52: Data prezumată a morţii celui dispărut
(1)Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.
(2)În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.
(3)Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
Art. 53: Prezumţie
Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.
Art. 54: Anularea hotărârii de declarare a morţii
(1)Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.
(2)Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.
Art. 55: Descoperirea certificatului de deces
Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.
Art. 56: Plata făcută moştenitorilor aparenţi
Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viaţă.
Art. 57: Drepturile moştenitorului aparent
Moştenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.
CAPITOLUL II: Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii comune
Art. 58: Drepturi ale personalităţii
(1)Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
(2)Aceste drepturi nu sunt transmisibile.
Art. 59: Atributele de identificare
Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii.
Art. 60: Dreptul de a dispune de sine însuşi
Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
SECŢIUNEA 2: Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice
Art. 61: Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane
(1)Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege.
(2)Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.
Art. 62: Interzicerea practicii eugenice
(1)Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.
(2)Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor.
Art. 63: Intervenţiile asupra caracterelor genetice
(1)Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice.
(2)Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
(3)Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.
Art. 64: Inviolabilitatea corpului uman
(1)Corpul uman este inviolabil.
(2)Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Nu se poate aduce atingere integrităţii fiinţei umane decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Art. 65: Examenul caracteristicilor genetice
(1)Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.
(2)Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.
Art. 66: Interzicerea unor acte patrimoniale
Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
Art. 67: Intervenţiile medicale asupra unei persoane
Nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Art. 68: Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţă
(1)Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării.
(2)Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.
Art. 69: Sesizarea instanţei judecătoreşti
La cererea persoanei interesate, instanţa poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea, în condiţiile prevăzute la art. 252-256, a daunelor materiale şi morale suferite.
SECŢIUNEA 3: Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane
Art. 70: Dreptul la libera exprimare
(1)Orice persoană are dreptul la libera exprimare.
(2)Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Art. 71: Dreptul la viaţa privată
(1)Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.
(2)Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
(3)Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art. 72: Dreptul la demnitate
(1)Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.
(2)Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art. 73: Dreptul la propria imagine
(1)Orice persoană are dreptul la propria imagine.
(2)În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.
Art. 74: Atingeri aduse vieţii private
Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:
a)intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
b)interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
c)captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;
d)difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
e)ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
f)difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g)difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
h)utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i)difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
Art. 75: Limite
(1)Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
(2)Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Art. 76: Prezumţia de consimţământ
Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.
Art. 77: Prelucrarea datelor personale
Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de legea specială.
SECŢIUNEA 4: Respectul datorat persoanei şi după decesul său
Art. 78: Respectul datorat persoanei decedate
Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său.
Art. 79: Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate
Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă.
Art. 80: Respectarea voinţei persoanei decedate
(1)Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui.
(2)În lipsa unei opţiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ţine seama de apartenenţa confesională a persoanei decedate.
Art. 81: Prelevarea de la persoanele decedate
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
CAPITOLUL III: Identificarea persoanei fizice
SECŢIUNEA 1: Numele
Art. 82: Dreptul la nume
Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.
Art. 83: Structura numelui
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
Art. 84: Dobândirea numelui
(1)Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.
(2)Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.
(3)Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.
Art. 85: Schimbarea numelui pe cale administrativă
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.
SECŢIUNEA 2: Domiciliul şi reşedinţa
Art. 86: Dreptul la domiciliu şi reşedinţă
(1)Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
(2)Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe.
Art. 87: Domiciliul
Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.
Art. 88: Reşedinţa
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.
Art. 89: Stabilirea şi schimbarea domiciliului
(1)Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.
(2)Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală.
(3)Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.
Art. 90: Prezumţia de domiciliu
(1)Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.
(2)În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Art. 91: Dovada
(1)Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.
(2)În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.
(3)Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
Art. 92: Domiciliul minorului şi al celui pus sub interdicţie judecătorească
(1)Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.
(2)În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.
(3)Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire.
(4)Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească, este la reprezentantul legal.
Art. 93: Cazuri speciale
Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituţia, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament.
Art. 94: Domiciliul persoanei puse sub curatelă
În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să îl reprezinte.
Art. 95: Domiciliul la curatorul special
Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să îi reprezinte.
Art. 96: Domiciliul profesional
Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.
Art. 97: Domiciliul ales
(1)Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act.
(2)Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.
SECŢIUNEA 3: Actele de stare civilă
Art. 98: Starea civilă
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.
Art. 99: Dovada stării civile
(1)Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
(2)Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă, şi, până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.
(3)Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
(4)Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acţiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.
Art. 100: Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă
(1)Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
(2)Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă.
(3)Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o acţiune de modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
(4)Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.
Art. 101: Înscrierea menţiunilor pe actul de stare civilă
Anularea, completarea, modificarea şi rectificarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului.
Art. 102: Actele întocmite de un ofiţer de stare civilă necompetent
Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.
Art. 103: Alte mijloace de dovadă a stării civile
Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă:
a)nu au existat registre de stare civilă;
b)registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c)nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
d)întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
TITLUL III: Ocrotirea persoanei fizice
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 104: Interesul persoanei ocrotite
(1)Orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia.
(2)La luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se ţină seama de posibilitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile sale.
Art. 105: Persoanele ocrotite
Sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare.
Art. 106: Măsurile de ocrotire
(1)Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege.
(2)Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicţie judecătorească sau prin instituirea curatelei, în condiţiile prevăzute de prezentul cod.
Art. 107: Instanţa de tutelă
(1)Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă.
(2)În toate cazurile, instanţa de tutelă soluţionează de îndată aceste cereri.
Art. 108: Ocrotirea persoanei prin tutelă
(1)Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prezentului cod, precum şi de către consiliul de familie, ca organ consultativ.
(2)Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la cererea persoanelor interesate.
(3)În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de către instanţa de tutelă.
Art. 109: Ocrotirea persoanei prin curatelă
Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă are loc numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
CAPITOLUL II: Tutela minorului
SECŢIUNEA 1: Deschiderea tutelei
Art. 110: Cazurile de instituire
Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
Art. 111: Persoanele obligate să înştiinţeze instanţa de tutelă
Au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110, să înştiinţeze instanţa de tutelă:
a)persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
b)serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
c)instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
d)organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
SECŢIUNEA 2: Tutorele
Art. 112: Persoana care poate fi numită tutore
(1)Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.
(2)În cazul în care în situaţia prevăzută la art. 110 se află mai mulţi minori care sunt fraţi sau surori, se numeşte, de regulă, un singur tutore.
Art. 113: Persoanele care nu pot fi numite tutore
(1)Nu poate fi tutore:
a)minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;
b)cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c)cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;
d)cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;
e)cel aflat în stare de insolvabilitate;
f)cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
g)cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.
(2)Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceeaşi procedură ca şi la numirea lui.
Art. 114: Desemnarea tutorelui de către părinte
(1)Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.
(2)Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din drepturile părinteşti sau pus sub interdicţie judecătorească este lipsită de efecte.
(3)Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată.
(4)Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie în registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.
(5)Notarul public sau instanţa de tutelă, după caz, are obligaţia să verifice la registrele prevăzute la alin. (4) dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată.
Art. 115: Desemnarea mai multor tutori
În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferinţă, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei şi care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelă va hotărî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.
Art. 116: Măsuri provizorii
(1)Cel chemat la tutelă în conformitate cu dispoziţiile art. 114 nu poate fi înlăturat de către instanţă fără acordul său decât dacă se află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 113 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.
(2)În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un tutore provizoriu.
(3)După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în condiţiile art. 118.
Art. 117: Garanţii
La numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea stabileşte potrivit cu împrejurările felul şi întinderea garanţiilor.
Art. 118: Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă
În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.
Art. 119: Procedura de numire
(1)Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la art. 120 alin. (2).
(2)Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
(3)În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.
(4)Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei de tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.
(5)Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.
(6)Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special.
Art. 120: Refuzul continuării tutelei
(1)Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.
(2)Poate refuza continuarea tutelei:
a)cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b)femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c)cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;
d)cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.
Art. 121: Înlocuirea tutorelui
Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează instanţei de tutelă, care va hotărî de urgenţă. Până la soluţionarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuţiilor.
Art. 122: Caracterul personal al tutelei
(1)Tutela este o sarcină personală.
(2)Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate.
Art. 123: Gratuitatea tutelei
(1)Tutela este o sarcină gratuită.
(2)Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor.
SECŢIUNEA 3: Consiliul de familie
Art. 124: Rolul consiliului de familie
(1)Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului.
(2)În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.
Art. 125: Membrii consiliului de familie
(1)Instanţa de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia.
(2)Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.
(3)În aceleaşi condiţii, instanţa de tutelă numeşte şi 2 supleanţi.
(4)Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.
Art. 126: Alte dispoziţii aplicabile consiliului de familie
Dispoziţiile art. 113, art. 120 alin. (1) şi alin. (2) lit. d), art. 121 şi art. 147 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului de familie.
Art. 127: Modificarea consiliului de familie
În afară de cazul prevăzut la art. 131, alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afară numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea ori dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.
Art. 128: Constituirea consiliului de familie
(1)În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanţa de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului.
(2)Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.
(3)Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264.
Art. 129: Funcţionarea consiliului de familie
(1)Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii de către tutore, din propria iniţiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau a instanţei de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face şi mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării.
(2)Cei convocaţi sunt obligaţi să se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane care sunt rude sau afini cu părinţii minorului, dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii se pot reprezenta reciproc.
(3)Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului. În cazul în care convocarea a fost făcută la solicitarea instanţei de tutelă, şedinţa se ţine la sediul acesteia.
Art. 130: Atribuţii
(1)Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelă, şi ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă.
(2)La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzător.
(3)Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit, care se ţine de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanţa de tutelă.
(4)Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui. Dispoziţiile art. 155 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 131: Înlocuirea consiliului de familie
Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit prezentului cod instanţa a hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.
Art. 132: Imposibilitatea constituirii consiliului de familie
Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca şi în cazul contrarietăţii de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi, tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita singur tutela.
SECŢIUNEA 4: Exercitarea tutelei
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 133: Exercitarea tutelei în interesul minorului
Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile acestuia.
Art. 134: Conţinutul tutelei
(1)Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor.
(2)El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.
Art. 135: Tutela exercitată de ambii soţi
(1)În cazul în care tutori sunt 2 soţi, aceştia răspund împreună pentru exercitarea atribuţiilor tutelei. Dispoziţiile privind autoritatea părintească sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2)În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.
SUBSECŢIUNEA 2: Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului
Art. 136: Avizul consiliului de familie
Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care au caracter curent.
Art. 137: Domiciliul minorului
(1)Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanţei de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi de îndată încunoştintată de tutore.
Art. 138: Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale
(1)Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviinţarea instanţei de tutelă.
(2)Instanţa de tutelă nu poate, împotriva voinţei minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, să schimbe felul învăţăturii acestuia, hotărâtă de părinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.
Art. 139: Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani
Instanţa de tutelă nu poate hotărî fără ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
SUBSECŢIUNEA 3: Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului
Art. 140: Inventarul bunurilor minorului
(1)După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanţei de tutelă va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării instanţei de tutelă. Inventarul bunurilor minorului va începe să fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de către instanţa de tutelă.
(2)Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere.
(3)Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii faţă de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi să le declare, sunt prezumaţi că au renunţat la ele. Dacă tutorele sau membrii consiliului de familie nu declară datoriile pe care le au faţă de minor, deşi au fost somaţi să le declare, pot fi îndepărtaţi din funcţie.
(4)Creanţele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii consiliului de familie, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile acestora pot fi plătite voluntar numai cu autorizarea instanţei de tutelă.
Art. 141: Actele făcute în lipsa inventarului
Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferă întârziere.
Art. 142: Administrarea bunurilor minorului
(1)Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile minorului. În acest scop, tutorele acţionează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului, dispoziţiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în mod corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel.
(2)Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit decât dacă testatorul sau donatorul a stipulat altfel. Aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziţie sau, după caz, numit de către instanţa de tutelă.
Art. 143: Reprezentarea minorului
Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani.
Art. 144: Regimul juridic al actelor de dispoziţie
(1)Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului.
(2)Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.
(3)Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt anulabile. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă.
(4)Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor.
Art. 145: Autorizarea instanţei de tutelă
(1)Instanţa de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
(2)Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului.
(3)În caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod.
(4)În toate cazurile, instanţa de tutelă poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute.
Art. 146: Încuviinţarea şi autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani
(1)Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviinţarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului.
(2)Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie.
(3)Minorul nu poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, şi nici să garanteze obligaţia altuia.
(4)Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1)-(3) sunt anulabile, dispoziţiile art. 144 alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Art. 147: Interzicerea unor acte juridice
(1)Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte.
(2)Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, după caz.
Art. 148: Suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului
(1)Consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Decizia consiliului de familie se aduce la cunoştinţă, de îndată, instanţei de tutelă.
(2)Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, instanţa de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părţilor sau prin licitaţie publică.
(3)Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor nu vor fi vândute decât în mod excepţional.
(4)Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sunt obligate prin lege să îi acorde întreţinere ori aceasta nu este suficientă, minorul are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legii.
Art. 149: Constituirea de depozite bancare
(1)Sumele de bani care depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o instituţie de credit indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor.
(2)Tutorele poate dispune de aceste sume şi instrumente financiare numai cu autorizarea prealabilă a instanţei de tutelă, cu excepţia operaţiunilor prevăzute la alin. (3).
(3)Cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani şi instrumentele financiare prevăzute la alin. (1) pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar dacă ar fi obţinut autorizarea instanţei de tutelă.
(4)Tutorele poate depune la o instituţie de credit şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore, fără autorizarea instanţei de tutelă.
Art. 150: Cazurile de numire a curatorului special
(1)Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special.
(2)De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un curator special.
(3)Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă.
SECŢIUNEA 5: Controlul exercitării tutelei
Art. 151: Controlul instanţei de tutelă
(1)Instanţa de tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.
(2)În îndeplinirea activităţii de control, instanţa de tutelă va putea cere colaborarea autorităţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, după caz.
Art. 152: Darea de seamă
(1)Tutorele este dator să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
(2)Darea de seamă se va prezenta instanţei de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic.
(3)Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanţa de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăşi însă 3 ani.
(4)În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanţei de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
Art. 153: Descărcarea tutorelui
Instanţa de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt corect întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.
Art. 154: Interzicerea dispensei de a da socoteală
Dispensa de a da socoteală acordată de părinţi sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate este considerată ca nescrisă.
Art. 155: Plângerea împotriva tutorelui
(1)Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi la art. 111 pot face plângere la instanţa de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.
(2)Plângerea se soluţionează de urgenţă, prin încheiere executorie, de către instanţa de tutelă, cu citarea părţilor şi a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacă instanţa de tutelă consideră că este necesar.
SECŢIUNEA 6: Încetarea tutelei
Art. 156: Cazurile de încetare
(1)Tutela încetează în cazul în care nu se mai menţine situaţia care a dus la instituirea tutelei, precum şi în cazul morţii minorului.
(2)Funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.
Art. 157: Moartea tutorelui
(1)În cazul morţii tutorelui, moştenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele prevăzute la art. 111 au datoria de a înştiinţa, de îndată, instanţa de tutelă.
(2)Până la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei.
(3)Dacă moştenitorii sunt minori, înştiinţarea instanţei de tutelă se poate face de orice persoană interesată, precum şi de cele prevăzute la art. 111. În acest caz, moştenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanţa de tutelă va numi de urgenţă un curator special, care poate fi executorul testamentar.
Art. 158: Îndepărtarea tutorelui
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcina.
Art. 159: Numirea curatorului special
Până la preluarea funcţiei de către noul tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 şi 158, instanţa de tutelă poate numi un curator special.
Art. 160: Darea de seamă generală
(1)La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moştenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanţei de tutelă o dare de seamă generală. Tutorele are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepărtare de la tutelă.
(2)Dacă funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă generală va fi întocmită de moştenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moştenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanţa de tutelă. În cazul în care nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona, darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanţa de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.
(3)Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situaţiile veniturilor şi cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul şi pasivul, precum şi stadiul în care se află procesele minorului.
(4)Instanţa de tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de seamă generală, potrivit dispoziţiilor art. 163.
Art. 161: Predarea bunurilor
Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în lipsă, de curatorul special numit potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (2).
Art. 162: Descărcarea de gestiune
(1)După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.
(2)Chiar dacă instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.
(3)Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are obligaţia să ceară acestuia, chiar şi după descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancţiunea de a fi obligat el însuşi de a repara aceste prejudicii.
Art. 163: Amenda civilă
(1)În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancţionat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.
(2)De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăşi 3 salarii medii pe economie.
(3)Amenda civilă se aplică de către instanţa de tutelă, prin încheiere executorie.
CAPITOLUL III: Ocrotirea interzisului judecătoresc
Art. 164: Condiţii
(1)Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.
(2)Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Art. 165: Persoanele care pot cere punerea sub interdicţie
Interdicţia poate fi cerută de persoanele prevăzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzător.
Art. 166: Desemnarea tutorelui
Orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art. 114 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 167: Numirea unui curator special
În caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia.
Art. 168: Procedura
Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Art. 169: Opozabilitatea interdicţiei
(1)Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(2)Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.
Art. 170: Numirea tutorelui
Prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art. 114-120 se aplică în mod corespunzător.
Art. 171: Aplicarea regulilor de la tutelă
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Art. 172: Actele încheiate de cel pus sub interdicţie judecătorească
Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicţie judecătorească, altele decât cele prevăzute la art. 43 alin. (3), sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ.
Art. 173: Înlocuirea tutorelui
(1)Tutorele celui pus sub interdicţie judecătorească este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
(2)Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
Art. 174: Obligaţiile tutorelui
(1)Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească.
(2)Instanţa de tutelă, luând avizul consiliului de familie şi consultând un medic de specialitate, va hotărî, ţinând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicţie judecătorească va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie sanitară.
(3)Când cel pus sub interdicţie judecătorească este căsătorit, va fi ascultat şi soţul acestuia.
Art. 175: Liberalităţile primite de descendenţii interzisului judecătoresc
Din bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească, descendenţii acestuia pot fi gratificaţi de către tutore, cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă, fără însă să se poată da scutire de raport.
Art. 176: Minorul pus sub interdicţie judecătorească
(1)Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla sub ocrotirea părinţilor rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dispoziţiile art. 174 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat.
(2)Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore.
(3)În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla sub tutelă, instanţa de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore.
Art. 177: Ridicarea interdicţiei judecătoreşti
(1)Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa ridicarea ei.
(2)Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecătorească, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111.
(3)Hotărârea prin care se pronunţă ridicarea interdicţiei judecătoreşti îşi produce efectele de la data când a rămas definitivă.
(4)Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă decât în condiţiile prevăzute la art. 169 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL IV: Curatela
Art. 178: Cazuri de instituire
În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate institui curatela:
a)dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator;
b)dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c)dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;
d)dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
Art. 179: Competenţa instanţei de tutelă
Instanţa de tutelă competentă este:
a)în cazul prevăzut la art. 178 lit. a), instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate;
b)în cazul prevăzut la art. 178 lit. b), fie instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
c)în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d), instanţa de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă ori al celui dispărut.
Art. 180: Persoana care poate fi numită curator
(1)Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate de exerciţiu şi care este în măsură să îndeplinească această sarcină.
(2)Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate. Numirea poate fi înlăturată numai pentru motive temeinice, dispoziţiile art. 114-120 aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 181: Efectele curatelei
În cazurile prevăzute la art. 178, instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.
Art. 182: Procedura de instituire
(1)Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor prevăzuţi la art. 111.
(2)Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat.
(3)Numirea curatorului se face de instanţa de tutelă, cu acordul celui desemnat, printr-o încheiere care se comunică în scris curatorului şi se afişează la sediul instanţei de tutelă, precum şi la primăria de la domiciliul celui reprezentat.
Art. 183: Conţinutul curatelei
(1)În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia.
(2)Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.
Art. 184: Înlocuirea curatorului
(1)Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
(2)Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
Art. 185: Încetarea curatelei
Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111.
Art. 186: Dispoziţii speciale
Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică şi curatorului special prevăzut la art. 150, 159 şi 167. În aceste din urmă cazuri, drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod corespunzător, şi curatorului special.
TITLUL IV: Persoana juridică
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 187: Elementele constitutive
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Art. 188: Calitatea de persoană juridică
Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.
Art. 189: Categorii de persoane juridice
Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.
Art. 190: Persoana juridică de drept privat
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.
Art. 191: Persoana juridică de drept public
(1)Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.
(2)Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.
Art. 192: Regimul juridic aplicabil
Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Art. 193: Efectele personalităţii juridice
(1)Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2)Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.
CAPITOLUL II: Înfiinţarea persoanei juridice
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii comune
Art. 194: Modurile de înfiinţare
(1)Persoana juridică se înfiinţează:
a)prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
b)prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
c)în orice alt mod prevăzut de lege.
(2)Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.
Art. 195: Durata persoanei juridice
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.
SECŢIUNEA 2: Nulitatea persoanei juridice
Art. 196: Cauzele de nulitate
(1)Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa judecătorească numai atunci când:
a)lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de lege;
b)toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;
c)obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d)lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
e)actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
f)actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat;
g)s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h)nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
i)au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.
(2)Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c) – g) se sancţionează cu nulitatea absolută.
Art. 197: Aspectele speciale privind regimul nulităţii
(1)Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz.
(2)Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.
Art. 198: Efectele nulităţii
(1)De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare.
(2)Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii se numesc şi lichidatorii.
(3)Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menţionată.
(4)În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti prevăzute la alin. (3).
Art. 199: Regimul actelor juridice încheiate cu terţii
(1)Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.
(2)Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.
SECŢIUNEA 3: Înregistrarea persoanei juridice
Art. 200: Înregistrarea persoanei juridice
(1)Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.
(2)Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz.
(3)Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.
Art. 201: Obligaţia de verificare a documentelor publicate
Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut într-o publicaţie oficială. În caz de neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul depus la registru.
Art. 202: Lipsa înregistrării
(1)Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată.
(2)Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
Art. 203: Răspunderea pentru neefectuarea formalităţilor de înregistrare
Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuiau să fie cerute de aceste persoane.
Art. 204: Înregistrarea modificărilor aduse actului de înfiinţare
Dispoziţiile art. 200-203 sunt aplicabile şi în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice, realizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, după caz.
CAPITOLUL III: Capacitatea civilă a persoanei juridice
SECŢIUNEA 1: Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Art. 205: Data dobândirii capacităţii de folosinţă
(1)Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
(2)Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
(3)Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
(4)Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline.
Art. 206: Conţinutul capacităţii de folosinţă
(1)Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
(2)Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
(3)Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.
Art. 207: Desfăşurarea activităţilor autorizate
(1)În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2)Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Art. 208: Capacitatea de a primi liberalităţi
Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
SECŢIUNEA 2: Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice
SUBSECŢIUNEA 1: Capacitatea de exerciţiu
Art. 209: Data dobândirii capacităţii de exerciţiu
(1)Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
(2)Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
(3)Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
Art. 210: Lipsa organelor de administrare
(1)Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
(2)Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri.
(3)Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.
Art. 211: Incapacităţi şi incompatibilităţi
(1)Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
(2)Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
SUBSECŢIUNEA 2: Funcţionarea persoanei juridice
Art. 212: Actele emise de organele persoanei juridice
(1)Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă.
(2)Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate în condiţiile legii, ale actului de constituire sau ale statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
Art. 213: Obligaţiile membrilor organelor de administrare
Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar.
Art. 214: Separarea patrimoniilor
(1)Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu.
(2)Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.
Art. 215: Contrarietatea de interese
(1)Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.
(2)Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.
Art. 216: Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice
(1)Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire ori statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere sau de administrare care nu au participat la deliberare ori care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz.
(2)Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu.
(3)Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către instanţa competentă în circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.
(4)Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, persoana juridică este reprezentată în justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altă persoană.
(5)Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de la această dată faţă de orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei persoane juridice.
(6)Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rămân aplicabile.
(7)Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.
Art. 217: Suspendarea actelor atacate
(1)Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării actelor atacate.
(2)Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa îl poate obliga pe reclamant să depună o cauţiune, în condiţiile legii.
Art. 218: Participarea la circuitul civil
(1)Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.
(2)În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.
(3)Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.
Art. 219: Răspunderea pentru fapte juridice
(1)Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2)Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Art. 220: Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice
(1)Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
(2)Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor prevăzute la alin. (1) nu figurează pe ordinea de zi.
(3)Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.
(4)Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.
(5)În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncă, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
SUBSECŢIUNEA 3: Dispoziţii speciale
Art. 221: Răspunderea persoanelor juridice de drept public
Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
Art. 222: Independenţa patrimonială
(la data 29-sep-2016 Art. 222 din cartea I, titlul IV, capitolul III, sectiunea 2, subsectiunea 3 a se vedea recurs in interesul legii Decizia 13/2016 )
Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Art. 223: Statul şi unităţile administrativ-teritoriale
(1)În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.
(2)Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.
Art. 224: Răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
(1)Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
(2)Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.
CAPITOLUL IV: Identificarea persoanei juridice
Art. 225: Naţionalitatea persoanei juridice
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România.
Art. 226: Denumirea persoanei juridice
(1)Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.
(2)Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.
Art. 227: Sediul persoanei juridice
(1)Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.
(2)În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 228: Schimbarea denumirii şi sediului
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 229: Dovada denumirii şi sediului
(1)În raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.
(2)În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane.
Art. 230: Alte atribute de identificare
În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.
Art. 231: Menţiuni obligatorii
Toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate.
CAPITOLUL V: Reorganizarea persoanei juridice
Art. 232: Noţiunea
Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.
Art. 233: Modurile de reorganizare
(1)Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare.
(2)Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.
Art. 234: Fuziunea
Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
Art. 235: Efectele fuziunii
(1)În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.
(2)În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.
Art. 236: Divizarea
(1)Divizarea poate fi totală sau parţială.
(2)Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin divizare.
(3)Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
Art. 237: Efectele divizării
(1)Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
(2)În cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţională cu partea transmisă.
(3)În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, împărţirea patrimoniului între persoana juridică faţă de care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alin. (2), iar între persoanele juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1), ce se vor aplica în mod corespunzător.
Art. 238: Întinderea răspunderii în caz de divizare
(1)În cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:
a)pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;
b)pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute la lit. a).
(2)Dacă o persoană juridică înfiinţată în condiţiile art. 194 alin. (1) lit. a) este supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela prevăzut în prezentul articol.
Art. 239: Repartizarea contractelor în caz de divizare
În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (2), art. 237 şi 238, astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putinţă.
Art. 240: Încetarea unor contracte
(1)În cazul contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate.
(2)Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare.
Art. 241: Transformarea persoanei juridice
(1)Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.
(2)În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmă cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rămân aplicabile.
Art. 242: Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor
(1)În cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia.
(2)În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1), se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
(3)În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate.
Art. 243: Opoziţii
(1)Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii.
(2)Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării obligaţiilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.
(3)Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, de către instanţa competentă.
(4)Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai apelului.
CAPITOLUL VI: Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 244: Modurile de încetare
Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
SECŢIUNEA 2: Dizolvarea persoanei juridice
Art. 245: Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat
Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:
a)dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b)dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c)dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
d)prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e)prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.
Art. 246: Dizolvarea persoanelor juridice de drept public
Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege.
Art. 247: Opoziţii
În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, dispoziţiile art. 243 aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 248: Lichidarea
(1)Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii pasivului.
(2)Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.
(3)Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.
Art. 249: Destinaţia bunurilor rămase după lichidare
(1)Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.
(2)În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.
(3)În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245 lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.
(4)În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciară rămân aplicabile.
SECŢIUNEA 3: Dispoziţii speciale
Art. 250: Desfiinţarea unor persoane juridice
(1)Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat.
(2)În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
Art. 251: Data încetării personalităţii juridice
(1)Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.
(2)Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
TITLUL V: Apărarea drepturilor nepatrimoniale
Art. 252: Ocrotirea personalităţii umane
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.
Art. 253: Mijloace de apărare
(1)Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
a)interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b)încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c)constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
(3)Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a)obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b)orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4)De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
Art. 254: Apărarea dreptului la nume
(1)Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume.
(2)De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
(3)Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării dreptului la pseudonim, ales în condiţiile legii.
Art. 255: Măsuri provizorii
(1)Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.
(2)Instanţa judecătorească poate să dispună în special:
a)interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;
b)luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
(3)În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanţa judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acţiunea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nu apare ca fiind disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.
(4)Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispoziţiile alin. (6) sunt aplicabile.
(5)Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.
(6)Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în justiţie pentru apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanţa în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.
(7)Reclamantul este ţinut să repare, la cererea părţii interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acţiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă uşoară, instanţa, în raport cu circumstanţele concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea acestora.
(8)Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanţa va dispune eliberarea cauţiunii, la cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Cererea se judecă potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii, instanţa va fixa un termen în vederea introducerii acţiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauţiune.
Art. 256: Decesul titularului dreptului nepatrimonial
(1)Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.
(2)Acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de cei prevăzuţi la alin. (1).
Art. 257: Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice
Dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.
CARTEA II: Despre familie*)
*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a II-a sunt cuprinse în art. 24-51 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I: Dispoziţii generale
Art. 258: Familia
(1)Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.
(2)Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
(3)Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.
(4)În sensul prezentului cod, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.
Art. 259: Căsătoria
(1)Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii.
(2)Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.
(3)Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.
(4)Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul cod.
(5)Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
(6)Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii.
Art. 260: Egalitatea în drepturi a copiilor
Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi.
Art. 261: Îndatorirea părinţilor
Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.
Art. 262: Relaţiile dintre părinţi şi copii
(1)Copilul nu poate fi separat de părinţii săi fără încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(2)Copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.
Art. 263: Principiul interesului superior al copilului
(1)Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
(2)Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.
(3)Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau.
(4)Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate.
(5)În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.
Art. 264: Ascultarea copilului
(1)În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.
(2)Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
(3)Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.
(4)Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
(5)Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului, în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea de către instanţă a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.
Art. 265: Instanţa competentă
Toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Dispoziţiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător.
TITLUL II: Căsătoria
CAPITOLUL I: Logodna
Art. 266: Încheierea logodnei
(1)Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
(2)Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă.
(3)Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
(4)Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.
(5)Logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.
Art. 267: Ruperea logodnei
(1)Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.
(2)Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.
(3)Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Art. 268: Restituirea darurilor
(1)În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.
(2)Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.
(3)Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.
Art. 269: Răspunderea pentru ruperea logodnei
(1)Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate.
(2)Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condiţiile alin. (1).
Art. 270: Termenul de prescripţie
Dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.
CAPITOLUL II: Încheierea căsătoriei
SECŢIUNEA 1: Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Art. 271: Consimţământul la căsătorie
Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora.
Art. 272: Vârsta matrimonială
(1)Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2)Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3)Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(4)De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
(5)Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Art. 273: Bigamia
Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.
Art. 274: Interzicerea căsătoriei între rude
(1)Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
(2)Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.
(3)În cazul adopţiei, dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei.
Art. 275: Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră
Căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa.
Art. 276: Alienaţia şi debilitatea mintală
Este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal.
Art. 277: Interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria
(1)Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.
(2)Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
*) Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil sunt constituţionale în măsura în care permit acordarea dreptului de şedere pe teritoriul statului român, în condiţiile stipulate de dreptul european, soţilor – cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi/sau cetăţeni ai statelor terţe – din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene.
(la data 03-oct-2018 Art. 277, alin. (2) din cartea II, titlul II, capitolul II, sectiunea 1 atacat de (exceptie admisa partial) Actul din Decizia 534/2018 )
(3)Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
(4)Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.
*) Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil sunt constituţionale în măsura în care permit acordarea dreptului de şedere pe teritoriul statului român, în condiţiile stipulate de dreptul european, soţilor – cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi/sau cetăţeni ai statelor terţe – din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate
(la data 03-oct-2018 Art. 277, alin. (4) din cartea II, titlul II, capitolul II, sectiunea 1 atacat de (exceptie admisa partial) Actul din Decizia 534/2018 )
SECŢIUNEA 2: Formalităţile pentru încheierea căsătoriei
Art. 278: Comunicarea stării de sănătate
Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.
Art. 279: Locul încheierii căsătoriei
(1)Căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei.
(2)Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării.
Art. 280: Declaraţia de căsătorie
(1)Cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
(2)În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.
(3)Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Dispoziţiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.
(4)Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
Art. 281: Conţinutul declaraţiei de căsătorie
(1)În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.
(2)Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.
Art. 282: Alegerea numelui de familie
Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Art. 283: Publicitatea declaraţiei de căsătorie
(1)În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria şi, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.
(2)Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.
(3)Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei.
(4)Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).
Art. 284: Reînnoirea declaraţiei de căsătorie
În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.
Art. 285: Opoziţia la căsătorie
(1)Orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
(2)Opoziţia la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.
Art. 286: Refuzul celebrării căsătoriei
Ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Art. 287: Celebrarea căsătoriei
(1)Viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.
(2)Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la alin. (1).
(3)Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
Art. 288: Martorii la căsătorie
(1)Martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287.
(2)Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste faptele prevăzute la alin. (1).
(3)Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.
Art. 289: Momentul încheierii căsătoriei
Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.
CAPITOLUL III: Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei
Art. 290: Actul de căsătorie
După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă.
Art. 291: Formalităţile privind regimul matrimonial
Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
Art. 292: Dovada căsătoriei
(1)Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
(2)Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
CAPITOLUL IV: Nulitatea căsătoriei
SECŢIUNEA 1: Nulitatea absolută a căsătoriei
Art. 293: Cazurile de nulitate absolută
(1)Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin. (1).
(2)În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Art. 294: Lipsa vârstei matrimoniale
(1)Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.
(2)Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.
Art. 295: Căsătoria fictivă
(1)Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.
(2)Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.
Art. 296: Persoanele care pot invoca nulitatea absolută
Orice persoană interesată poate introduce acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepţia cazului în care ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.
SECŢIUNEA 2: Nulitatea relativă a căsătoriei
Art. 297: Lipsa încuviinţărilor cerute de lege
(1)Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5).
(2)Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare era necesară. Dispoziţiile art. 46 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(la data 29-apr-2013 Art. 297, alin. (2) din cartea II, titlul II, capitolul IV, sectiunea 2 rectificat de Actul din Rectificare din 2013 )
Art. 298: Viciile de consimţământ
(1)Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţă.
(2)Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ.
Art. 299: Lipsa discernământului
Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.
Art. 300: Existenţa tutelei
Căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă.
Art. 301: Termenul de prescripţie
(1)Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.
(2)În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta.
(3)În cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.
(4)În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii căsătoriei.
Art. 302: Caracterul personal al acţiunii
Dreptul la acţiunea în anulare nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre moştenitorii săi.
Art. 303: Acoperirea nulităţii
(1)În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5), anulabilitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-au obţinut încuviinţările şi autorizarea cerute de lege.
(2)Căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.
(3)În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.
SECŢIUNEA 3: Efectele nulităţii căsătoriei
Art. 304: Căsătoria putativă
(1)Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
(2)În situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
Art. 305: Situaţia copiilor
(1)Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie.
(2)În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se aplică, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.
Art. 306: Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti
(1)Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2)Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător şi publicităţii acţiunii în constatarea nulităţii sau în anularea căsătoriei.
CAPITOLUL V: Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor
Art. 307: Reglementarea raporturilor personale dintre soţi
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale dintre soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial.
Art. 308: Luarea deciziilor de către soţi
Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria.
Art. 309: Îndatoririle soţilor
(1)Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.
(2)Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat.
Art. 310: Independenţa soţilor
Un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.
Art. 311: Schimbarea numelui de familie
(1)Soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei.
(2)Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat potrivit dispoziţiilor art. 281, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ.
CAPITOLUL VI: Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii comune
SUBSECŢIUNEA 1: Despre regimul matrimonial în general
Art. 312: Regimurile matrimoniale
(1)Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
(2)Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Art. 313: Efectele regimului matrimonial
(1)Între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
(2)Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale.
(3)Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.
Art. 314: Mandatul convenţional
Un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.
Art. 315: Mandatul judiciar
(1)În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.
(2)În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.
(3)Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 316: Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei
(1)În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.
(2)Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt anulabile. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.
(3)Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 317: Independenţa patrimonială a soţilor
(1)Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.
(2)Fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea.
(3)În raport cu societatea instituţia de credit, soţul titular al contului are, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.
Art. 318: Dreptul la informare
(1)Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de tutelă.
(2)Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens.
(3)Terţii pot să refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.
(4)Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezumţia relativă că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.
Art. 319: Încetarea regimului matrimonial
(1)Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
(2)În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.
Art. 320: Lichidarea regimului matrimonial
În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.
SUBSECŢIUNEA 2: Locuinţa familiei
Art. 321: Noţiune
(1)Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.
(2)Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.
Art. 322: Regimul unor acte juridice
(1)Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.
(2)De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ.
(3)În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.
(4)Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.
(5)În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.
(6)Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (2).
Art. 323: Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate
(1)În cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.
(2)Dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3)În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1.834.
Art. 324: Atribuirea beneficiului contractului de închiriere
(1)La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
(2)Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
(3)Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(4)Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.
SUBSECŢIUNEA 3: Cheltuielile căsătoriei
Art. 325: Contribuţia soţilor
(1)Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc.
(2)Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.
(3)Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.
Art. 326: Munca în gospodărie
Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.
Art. 327: Veniturile din profesie
Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.
Art. 328: Dreptul la compensaţie
Soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
SUBSECŢIUNEA 4: Alegerea regimului matrimonial
Art. 329: Convenţia matrimonială
Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
Art. 330: Încheierea convenţiei matrimoniale
(1)Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat.
(2)Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.
(3)Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.
Art. 331: Simulaţia convenţiei matrimoniale
Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bună-credinţă.
Art. 332: Obiectul convenţiei matrimoniale
(1)Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.
(2)De asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.
Art. 333: Clauza de preciput
(1)Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.
(2)Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).
(3)Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.
(4)Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.
(5)Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.
Art. 334: Publicitatea convenţiei matrimoniale
(1)Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.
(2)După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie, la registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4).
(3)Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate.
(4)Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menţionat la alin. (1).
(5)Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul menţionat la alin. (1) şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.
Art. 335: Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale
(1)Convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale.
(2)De asemenea, convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei.
Art. 336: Modificarea convenţiei matrimoniale
Convenţia matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 330 şi 332. Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt aplicabile.
Art. 337: Încheierea convenţiei matrimoniale de către minor
(1)Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
(2)În lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenţia încheiată de minor poate fi anulată în condiţiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.
(3)Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.
Art. 338: Nulitatea convenţiei matrimoniale
În cazul în care convenţia matrimonială este nulă sau anulată, între soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
SECŢIUNEA 2: Regimul comunităţii legale
Art. 339: Bunurile comune
Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.
Art. 340: Bunurile proprii
Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a)bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b)bunurile de uz personal;
c)bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d)drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e)bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f)indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;
g)bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
h)fructele bunurilor proprii.
Art. 341: Veniturile din muncă şi cele asimilate acestora
Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.
Art. 342: Regimul juridic al bunurilor proprii
Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.
Art. 343: Dovada bunurilor soţilor
(1)Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
(2)Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii.
(3)Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.
Art. 344: Formalităţile de publicitate
Oricare dintre soţi poate cere să se facă menţiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.
Art. 345: Actele de conservare, de folosinţă şi de administrare
(1)Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor.
(2)De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.
(3)Dispoziţiile art. 322 rămân aplicabile.
(4)În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
Art. 346: Actele de înstrăinare şi de grevare
(1)Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
(2)Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
(3)Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.
Art. 347: Nulitatea relativă
(1)Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.
(2)Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
Art. 348: Aportul de bunuri comune
Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii.
Art. 349: Regimul aporturilor
(1)Sub sancţiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soţi nu poate singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat consimţământul scris la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute.
(3)Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a exprimat voinţa în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au stipulat alte cote-părţi. Părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii.
Art. 350: Dispoziţii testamentare
Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.
Art. 351: Datoriile comune ale soţilor
Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a)obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
b)obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c)obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
d)repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
Art. 352: Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune
(1)În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.
(2)Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
Art. 353: Urmărirea bunurilor comune
(1)Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.
(2)Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
(3)Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.
Art. 354: Urmărirea veniturilor din profesie
Veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia celor prevăzute la art. 351 lit. c).
Art. 355: Lichidarea regimului comunităţii
(1)La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.
(2)Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.
(3)Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.
Art. 356: Efectele încetării regimului comunităţii
Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.
Art. 357: Lichidarea comunităţii. Partajul
(1)În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.
(2)În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.
(3)Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Art. 358: Partajul în timpul regimului comunităţii
(1)În timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.
(2)Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3)Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.
(4)Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol.
Art. 359: Convenţiile contrare regimului comunităţii legale
Orice convenţie contrară dispoziţiilor prezentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.
SECŢIUNEA 3: Regimul separaţiei de bunuri
Art. 360: Regimul bunurilor
(1)Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată.
(2)Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.
Art. 361: Inventarul bunurilor mobile
(1)La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.
(2)Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.
(3)În toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială.
(4)În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.
(5)Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.
Art. 362: Bunurile proprietate comună pe cote-părţi
(1)Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii.
(2)Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 363: Folosinţa bunurilor celuilalt soţ
(1)Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.
(2)Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.
Art. 364: Răspunderea pentru obligaţiile personale
(1)Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.
(2)Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.
Art. 365: Dreptul de retenţie
La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.
SECŢIUNEA 4: Regimul comunităţii convenţionale
Art. 366: Domeniul de aplicare
Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune, se derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.
Art. 367: Obiectul convenţiei matrimoniale
În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:
a)includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c);
b)restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
c)obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;
d)includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
e)modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.
Art. 368: Alte dispoziţii aplicabile
În măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale.
SECŢIUNEA 5: Modificarea regimului matrimonial
SUBSECŢIUNEA 1: Modificarea convenţională
Art. 369: Condiţii
(1)După cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.
(2)Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3)Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale.
(4)Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.
SUBSECŢIUNEA 2: Modificarea judiciară
Art. 370: Separaţia judiciară de bunuri
(1)Dacă regimul matrimonial al soţilor este cel al comunităţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
(2)Totodată, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 357.
(3)Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 se aplică în mod corespunzător.
Art. 371: Efectele între soţi
(1)Separaţia de bunuri pronunţată de către instanţă face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360-365.
(2)Între soţi, efectele separaţiei se produc de la data formulării cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii în fapt.
Art. 372: Efectele faţă de terţi
(1)Creditorii soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot interveni în cauză.
(2)Dispoziţiile art. 369 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL VII: Desfacerea căsătoriei
SECŢIUNEA 1: Cazurile de divorţ
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 373: Motive de divorţ
Divorţul poate avea loc:
a)prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
(la data 29-iun-2013 Art. 373, litera A. din cartea II, titlul II, capitolul VII, sectiunea 1, subsectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Art. 15, litera A. din Ordonanta urgenta 80/2013 )
(la data 29-iun-2013 Art. 373, litera A. din cartea II, titlul II, capitolul VII, sectiunea 1, subsectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Art. 15, litera B. din Ordonanta urgenta 80/2013 )
b)atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
(la data 29-iun-2013 Art. 373, litera B. din cartea II, titlul II, capitolul VII, sectiunea 1, subsectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Art. 15, litera B. din Ordonanta urgenta 80/2013 )
c)la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d)la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
(la data 29-iun-2013 Art. 373, litera D. din cartea II, titlul II, capitolul VII, sectiunea 1, subsectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Art. 15, litera C. din Ordonanta urgenta 80/2013 )
SUBSECŢIUNEA 2: Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
Art. 374: Condiţii
(1)Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
(2)Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.
(3)Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.
SUBSECŢIUNEA 3: Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială
Art. 375: Condiţii
(1)Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.
(2)Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).
(3)Dispoziţiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 376: Procedura
(1)Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar cu procură autentică.
(3)La expirarea acestui termen, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.
(4)Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
(5)Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 374.
(6)Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.
Art. 377: Menţiunea în actul de căsătorie
(1)Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie.
(2)În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.
(3)În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.
Art. 378: Refuzul ofiţerului de stare civilă sau notarului public
(1)Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.
(2)Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
(3)Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.
SUBSECŢIUNEA 4: Divorţul din culpă
Art. 379: Condiţii
(1)În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.
(2)În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
Art. 380: Continuarea acţiunii de divorţ
(1)În situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
(2)Acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.
SUBSECŢIUNEA 5: Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ
Art. 381: Condiţiile divorţului
În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
SECŢIUNEA 2: Efectele divorţului
SUBSECŢIUNEA 1: Data desfacerii căsătoriei
Art. 382: Data desfacerii căsătoriei
(1)Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.
(2)Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.
(3)În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.
SUBSECŢIUNEA 2: Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi
Art. 383: Numele de familie după căsătorie
(1)La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
(2)Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
(3)Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.
Art. 384: Drepturile soţului divorţat
(1)Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria.
(2)Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia.
(3)Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.
SUBSECŢIUNEA 3: Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi
SUBSECŢIUNEA 31: Efecte cu privire la regimul matrimonial
Art. 385: Încetarea regimului matrimonial
(1)În cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.
(2)Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.
(3)Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul divorţului prevăzut la art. 375.
Art. 386: Actele încheiate în frauda celuilalt soţ
(1)Actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.
(2)Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
Art. 387: Opozabilitatea faţă de terţi
(1)Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.
(2)Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375.
SUBSECŢIUNEA 32: Dreptul la despăgubiri
Art. 388: Acordarea despăgubirilor
Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.
SUBSECŢIUNEA 33: Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
Art. 389: Obligaţia de întreţinere
(1)Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează.
(2)Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
(3)Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
(4)Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
(5)În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.
SUBSECŢIUNEA 34: Prestaţia compensatorie
Art. 390: Condiţiile prestaţiei compensatorii
(1)În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.
(2)Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.
(3)Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.
Art. 391: Stabilirea prestaţiei compensatorii
(1)Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.
(2)La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea.
Art. 392: Forma prestaţiei compensatorii
(1)Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.
(2)Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.
(3)Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ.
Art. 393: Garanţii
Instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei.
Art. 394: Modificarea prestaţiei compensatorii
(1)Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.
(2)În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Art. 395: Încetarea prestaţiei compensatorii
Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
SUBSECŢIUNEA 4: Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori
(la data 19-apr-2013 cartea II, titlul II, capitolul VII, sectiunea 2, subsectiunea 4 a se vedea recurs in interesul legii Decizia 4/2013 )
Art. 396: Raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori
(1)Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.
(2)Dispoziţiile art. 264 sunt aplicabile.
Art. 397: Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi
După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.
Art. 398: Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte
(1)Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.
(2)Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.
Art. 399: Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane
(1)În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului.
(2)Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
Art. 400: Locuinţa copilului după divorţ
(1)În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.
(2)Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.
(3)În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
Art. 401: Drepturile părintelui separat de copil
(1)În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.
(2)În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.
Art. 402: Stabilirea contribuţiei părinţilor
(1)Instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
(2)Dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere se aplică în mod corespunzător.
Art. 403: Modificarea măsurilor luate cu privire la copil
În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.
Art. 404: Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în alte cazuri
În cazul prevăzut la art. 293 alin. (2), instanţa hotărăşte asupra raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, dispoziţiile art. 396-403 fiind aplicabile în mod corespunzător.
TITLUL III: Rudenia
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 405: Noţiune
(1)Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
(2)Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 406: Rudenia în linie dreaptă sau colaterală
(1)Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă.
(2)Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
(3)Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a)în linie dreaptă, după numărul naşterilor: astfel, copiii şi părinţii sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea;
b)în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
Art. 407: Afinitatea
(1)Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.
(2)Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.
CAPITOLUL II: Filiaţia
SECŢIUNEA 1: Stabilirea filiaţiei
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 408: Modurile de stabilire a filiaţiei
(1)Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.
(2)Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate.
(3)Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.
Art. 409: Dovada filiaţiei
(1)Filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia.
(2)În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naştere şi prin actul de căsătorie al părinţilor, trecute în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.
Art. 410: Posesia de stat
(1)Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
a)o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său;
b)copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
c)copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
(2)Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
Art. 411: Posesia de stat conformă cu actul de naştere
(1)Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta.
(2)Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere.
(3)Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.
Art. 412: Timpul legal al concepţiunii
(1)Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi.
(2)Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.
Art. 413: Domeniul de aplicare
Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile şi persoanei majore a cărei filiaţie este cercetată.
SUBSECŢIUNEA 2: Prezumţia de paternitate
Art. 414: Prezumţia de paternitate
(1)Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
(2)Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
SUBSECŢIUNEA 3: Recunoaşterea copilului
Art. 415: Felurile recunoaşterii
(1)Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe copil.
(2)Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său.
(3)După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
Art. 416: Formele recunoaşterii
(1)Recunoaşterea poate fi făcută prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
(2)Dacă recunoaşterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului de stare civilă competent, pentru a se face menţiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă.
(3)Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.
Art. 417: Recunoaşterea de către minorul necăsătorit
Minorul necăsătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoaşterii.
Art. 418: Nulitatea absolută a recunoaşterii
Recunoaşterea este lovită de nulitate absolută dacă:
a)a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este valabilă;
b)a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
c)a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Art. 419: Nulitatea relativă a recunoaşterii
(1)Recunoaşterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violenţă.
(2)Prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.
Art. 420: Contestarea recunoaşterii de filiaţie
(1)Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând şi de orice persoană interesată.
(2)Dacă recunoaşterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.
SUBSECŢIUNEA 4: Acţiuni privind filiaţia
SUBSECŢIUNEA 41: Contestarea filiaţiei
Art. 421: Acţiunea în contestaţia filiaţiei
(1)Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat.
(2)În acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.
(3)Cu toate acestea, dovada filiaţiei nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acţiunea formulată.
SUBSECŢIUNEA 42: Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă
Art. 422: Acţiunea în stabilirea maternităţii
În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţă de mamă se poate stabili printr-o acţiune în stabilirea maternităţii, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă.
Art. 423: Regimul juridic al acţiunii în stabilirea maternităţii
(1)Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine copilului şi se porneşte, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal.
(2)Acţiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3)Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
(4)Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
(5)Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.
SUBSECŢIUNEA 43: Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
Art. 424: Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească
Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.
Art. 425: Acţiunea în stabilirea paternităţii
(1)Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.
(2)Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3)Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.
Art. 426: Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată
(1)Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii.
(2)Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.
Art. 427: Termenul de prescripţie
(1)Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
(2)Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 428: Despăgubiri
(1)Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:
a)cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
b)cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.
(2)Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.
(3)Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.
(4)Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternităţii.
(5)În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama şi moştenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.
SUBSECŢIUNEA 44: Acţiuni privind filiaţia faţă de tatăl din căsătorie
Art. 429: Acţiunea în tăgada paternităţii
(1)Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.
(2)Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi.
(3)Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească.
(4)Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
(5)Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor.
Art. 430: Tăgada paternităţii de către soţul mamei
(1)Soţul mamei poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii.
(2)Termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie judecătorească şi, chiar dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soţ în termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei.
(3)Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenului menţionat la alin. (1), fără a porni acţiunea, aceasta poate fi pornită de către moştenitori în termen de un an de la data decesului.
Art. 431: Tăgada paternităţii de către mamă
(1)Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.
(2)Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi art. 430 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 432: Tăgada paternităţii de către pretinsul tată biologic
(1)Acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil.
(2)Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatălui biologic. Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi formulată de moştenitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului.
(3)Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 433: Tăgada paternităţii de către copii şi de către moştenitori
(1)Acţiunea în tăgada paternităţii se porneşte de copil, în timpul minorităţii sale, prin reprezentantul său legal.
(2)Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
(3)Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 434: Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
Orice persoană interesată poate cere, oricând, instanţei să constate că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.
SUBSECŢIUNEA 45: Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie
Art. 435: Filiaţia legal stabilită
(1)Atât timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiaţie.
(2)Dispoziţiile art. 99 alin. (4) rămân aplicabile.
Art. 436: Citarea părinţilor şi a copilului
Părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la filiaţie, chiar şi atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.
Art. 437: Inadmisibilitatea renunţării
(1)În acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept.
(2)De asemenea, cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei.
Art. 438: Situaţia copilului
(1)Prin hotărârea de admitere a acţiunii instanţa se pronunţă şi cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorităţii părinteşti şi obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copil.
(2)În cazul în care admite o acţiune în contestarea filiaţiei, instanţa poate stabili, dacă este cazul, modul în care copilul păstrează legături personale cu acela care l-a crescut.
Art. 439: Acţiunea formulată în caz de moştenire vacantă
În cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie poate fi pornită împotriva moştenitorilor, iar moştenirea este vacantă, acţiunea poate fi introdusă împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moştenirii. Citarea în proces a renunţătorilor, dacă există, este obligatorie.
Art. 440: Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces penal
În cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.
SECŢIUNEA 2: Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator
Art. 441: Regimul filiaţiei
(1)Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator.
(2)În acest caz, nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.
(3)Părinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie singură.
Art. 442: Condiţii
(1)Părinţii care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil, în condiţii care să asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public care să le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.
(2)Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorţ sau ai separaţiei în fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.
Art. 443: Contestarea filiaţiei
(1)Nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia sa.
(2)Cu toate acestea, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator.
(3)În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispoziţiile privind tăgăduirea paternităţii rămân aplicabile.
Art. 444: Răspunderea tatălui
Cel care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde faţă de mamă şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în condiţiile art. 411 şi 423.
Art. 445: Confidenţialitatea informaţiilor
(1)Orice informaţii privind reproducerea umană asistată medical sunt confidenţiale,
(2)Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor competente.
(3)De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.
Art. 446: Raporturile dintre tată şi copii
Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin concepţiune naturală.
Art. 447: Reguli aplicabile
Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, regimul său juridic, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.
SECŢIUNEA 3: Situaţia legală a copilului
Art. 448: Egalitatea în drepturi a copiilor
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie.
Art. 449: Numele copilului din căsătorie
(1)Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi.
(2)Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă.
(3)În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea.
Art. 450: Numele copilului din afara căsătoriei
(1)Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
(2)În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449 alin. (3).
(3)În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 449 alin. (2) şi (3).
CAPITOLUL III: Adopţia
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 451: Noţiune
Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Art. 452: Principiile adopţiei
Adopţia este supusă cumulativ următoarelor principii:
a)interesul superior al copilului;
b)necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial;
c)continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală.
d)celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.
Art. 453: Adopţia internaţională
Condiţiile şi procedura adopţiei internaţionale, ca şi efectele acesteia asupra cetăţeniei copilului se stabilesc prin lege specială.
Art. 454: Procedura adopţiei
(1)Adopţia se încuviinţează de către instanţa de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului şi sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prevăzute de lege.
(2)Procedura adopţiei este reglementată prin lege specială.
SECŢIUNEA 2: Condiţiile de fond ale adopţiei
SUBSECŢIUNEA 1: Persoanele care pot fi adoptate
Art. 455: Vârsta adoptatului
(1)Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.
(2)Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condiţiile legii, şi persoana care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, dacă a fost crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte să o adopte.
Art. 456: Pluralitatea de adoptaţi – fraţi şi surori
Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.
Art. 457: Interzicerea adopţiei între fraţi
Adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisă.
Art. 458: Situaţia soţilor
Adopţia a 2 soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.
SUBSECŢIUNEA 2: Persoanele care pot adopta
Art. 459: Capacitatea şi starea de sănătate
Persoanele care nu au capacitate deplină de exerciţiu, precum şi persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta.
Art. 460: Diferenţa de vârstă
(1)Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul.
(2)Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani.
Art. 461: Condiţiile morale şi materiale
(1)Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului.
(2)Îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autorităţile competente, potrivit legii speciale.
Art. 462: Adopţia simultană sau succesivă
(1)Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie.
(2)Cu toate acestea, o nouă adopţie poate fi încuviinţată atunci când:
a)adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;
b)adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
(3)Două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.
SUBSECŢIUNEA 3: Consimţământul la adopţie
Art. 463: Persoanele care consimt la adopţie
(1)Pentru încheierea unei adopţii este necesar consimţământul următoarelor persoane:
a)părinţii fireşti ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii;
b)adoptatul care a împlinit 10 ani;
c)adoptatorul sau, după caz, soţii din familia adoptatoare, când aceştia adoptă împreună;
d)soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.
(2)Nu este valabil consimţământul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.
Art. 464: Situaţii speciale privind consimţământul părinţilor
(1)Dacă unul dintre părinţii fireşti este necunoscut, mort, declarat mort, precum şi dacă se află, din orice motiv, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător. Când ambii părinţi se află în una dintre aceste situaţii, adopţia se poate încheia fără consimţământul lor.
(2)Părintele sau părinţii decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În aceste cazuri, consimţământul celui care exercită autoritatea părintească este şi el obligatoriu.
(3)Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopţia aceluiaşi copil de către soţul său. Consimţământul părinţilor fireşti nu mai este necesar în acest caz.
Art. 465: Libertatea consimţământului părinţilor
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele trebuie să consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.
Art. 466: Darea şi revocarea consimţământului părinţilor
(1)Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului.
(2)Consimţământul dat în condiţiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.
Art. 467: Refuzul părinţilor de a-şi da consimţământul
În mod excepţional, instanţa de tutelă poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte, cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, dată în condiţiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
Art. 468: Condiţiile exprimării consimţământului
Condiţiile în care îşi exprimă consimţământul persoanele chemate să consimtă la adopţie sunt reglementate prin lege specială.
SECŢIUNEA 3: Efectele adopţiei
Art. 469: Data adopţiei
Adopţia produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.
Art. 470: Efectele asupra rudeniei
(1)Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
(2)Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.
(3)Când adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului încetează numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
Art. 471: Raporturile dintre adoptator şi adoptat
(1)Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de copilul său firesc.
(2)În cazul în care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.
(3)Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice persoană faţă de părinţii săi fireşti.
Art. 472: Decăderea adoptatorului din exerciţiul drepturilor părinteşti
Dacă adoptatorul este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, instanţa de tutelă, ţinând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 473: Numele adoptatului
(1)Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptă.
(2)Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.
(3)Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
(4)În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.
(5)Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
Art. 474: Informaţiile cu privire la adopţie
Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la familia sa de origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor privind adopţia se stabilesc prin lege specială.
SECŢIUNEA 4: Încetarea adopţiei
Art. 475: Încetarea adopţiei
Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulităţii sale.
Art. 476: Desfacerea adopţiei
(1)Adopţia este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a).
(2)De asemenea, adopţia poate fi desfăcută în cazul în care faţă de adoptat este necesară luarea unei măsuri de protecţie prevăzute de lege, dacă desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului. În acest caz, adopţia se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura de protecţie, în condiţiile legii.
Art. 477: Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului
(1)Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.
(2)Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
(3)Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior acestei date.
Art. 478: Desfacerea adopţiei la cererea adoptatului
Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de faptele prevăzute la art. 477.
Art. 479: Anularea adopţiei
(1)Adopţia poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ a fost viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă.
(2)Acţiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.
Art. 480: Nulitatea absolută a adopţiei
(1)Sunt nule adopţia fictivă, precum şi cea încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă.
(2)Adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.
(3)Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei poate fi formulată de orice persoană interesată.
Art. 481: Menţinerea adopţiei
Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispoziţiile art. 264 aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 482: Efectele încetării adopţiei
(1)La încetarea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia cazului când instanţa hotărăşte că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.
(2)De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopţie.
(3)Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.
TITLUL IV: Autoritatea părintească
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 483: Autoritatea părintească
(1)Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
(2)Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.
(3)Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.
Art. 484: Durata autorităţii părinteşti
Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Art. 485: Îndatorirea de respect
Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.
Art. 486: Neînţelegerile dintre părinţi
Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
CAPITOLUL II: Drepturile şi îndatoririle părinteşti
Art. 487: Conţinutul autorităţii părinteşti
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
Art. 488: Îndatoririle specifice
(1)Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.
(2)În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
a)să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
b)să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
c)să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
d)să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.
Art. 489: Măsurile disciplinare
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului.
Art. 490: Drepturile părintelui minor
(1)Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.
(2)Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condiţiile legii.
Art. 491: Religia copilului
(1)Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
(2)Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber confesiunea religioasă.
Art. 492: Numele copilului
Părinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii.
Art. 493: Supravegherea copilului
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.
Art. 494: Relaţiile sociale ale copilului
Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în condiţiile art. 264.
Art. 495: Înapoierea copilului de la alte persoane
(1)Părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.
(2)Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului.
(3)Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 496: Locuinţa copilului
(1)Copilul minor locuieşte la părinţii săi.
(2)Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.
(3)În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.
(4)Locuinţa copilului, stabilită potrivit acestui articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege.
(5)Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Art. 497: Schimbarea locuinţei copilului
(1)Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.
(2)În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 498: Schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii profesionale
(1)Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale,
(2)Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 499: Obligaţia de întreţinere
(1)Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.
(2)Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.
(3)Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
(4)În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.
Art. 500: Independenţa patrimonială
Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.
Art. 501: Administrarea bunurilor copilului
(1)Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz.
(2)După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă.
Art. 502: Alte dispoziţii aplicabile
(1)Drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător.
(2)Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul prevăzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.
CAPITOLUL III: Exercitarea autorităţii părinteşti
Art. 503: Modul de exercitare a autorităţii părinteşti
(1)Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.
(2)Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte.
Art. 504: Exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ
Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.
Art. 505: Copilul din afara căsătoriei
(1)În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.
(2)Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.
(3)Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.
Art. 506: Învoiala părinţilor
Cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 507: Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte
Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.
CAPITOLUL IV: Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
Art. 508: Condiţii
(1)Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
(2)Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.
Art. 509: Întinderea decăderii
(1)Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii.
(2)Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.
Art. 510: Obligaţia de întreţinere
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului.
Art. 511: Instituirea tutelei
În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela.
Art. 512: Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti
(1)Instanţa redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului.
(2)Până la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
TITLUL V: Obligaţia de întreţinere
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 513: Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere
Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege.
Art. 514: Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere
(1)Obligaţia de întreţinere are caracter personal.
(2)Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţiei de întreţinere, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(3)Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 515: Inadmisibilitatea renunţării la întreţinere
Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere.
CAPITOLUL II: Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează
Art. 516: Subiectele obligaţiei de întreţinere
(1)Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.
(2)Dispoziţiile alin. (1) privind obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în cazul adopţiei.
(3)Obligaţia de întreţinere există între foştii soţi, în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 517: Întreţinerea copilului de către soţul părintelui său
(1)Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.
(2)La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani.
Art. 518: Obligaţia de întreţinere aparţinând moştenitorilor
(1)Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.
(2)În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
Art. 519: Ordinea de plată a întreţinerii
Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:
a)soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
b)descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c)fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Art. 520: Întreţinerea în cazul desfacerii adopţiei
După încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul său.
Art. 521: Pluralitatea de debitori
(1)În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516 sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au.
(2)Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.
Art. 522: Obligaţia subsidiară
În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanţa de tutelă le poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere să o completeze, în ordinea stabilită la art. 519.
Art. 523: Divizibilitatea întreţinerii
Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor celor îndreptăţiţi să o ceară, instanţa de tutelă, ţinând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. În acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.
CAPITOLUL III: Condiţiile obligaţiei de întreţinere
Art. 524: Creditorul întreţinerii
Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale.
Art. 525: Dreptul la întreţinere al minorului
(1)Minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.
(2)Cu toate acestea, în cazul în care părinţii n-ar putea presta întreţinerea fără a-şi primejdui propria lor existenţă, instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictă necesitate.
Art. 526: Comportamentul necorespunzător
(1)Nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.
(2)Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate.
Art. 527: Debitorul întreţinerii
(1)Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.
(2)La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.
(la data 21-dec-2015 Art. 527, alin. (2) din cartea II, titlul V, capitolul III a se vedea recurs in interesul legii Decizia 21/2015 )
Art. 528: Dovada stării de nevoie
Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
CAPITOLUL IV: Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere
Art. 529: Cuantumul întreţinerii
(1)Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.
(la data 21-dec-2015 Art. 529, alin. (1) din cartea II, titlul V, capitolul IV a se vedea recurs in interesul legii Decizia 21/2015 )
(2)Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.
(la data 21-dec-2015 Art. 529, alin. (2) din cartea II, titlul V, capitolul IV a se vedea recurs in interesul legii Decizia 21/2015 )
(3)Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
Art. 530: Modalităţile de executare
(1)Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.
(2)Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani.
(3)Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rămân aplicabile.
Art. 531: Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere
(1)Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.
(2)Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Art. 532: Data de la care se datorează pensia de întreţinere
(1)Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.
(2)Cu toate acestea, pensia poate fi acordată şi pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.
Art. 533: Plata pensiei de întreţinere
(1)Pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.
(2)Chiar dacă creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzătoare unei rate, întreţinerea este datorată în întregime pentru acea perioadă.
(3)De asemenea, părţile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanţa de tutelă poate hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.
Art. 534: Restituirea întreţinerii nedatorate
Dacă, din orice motiv, se dovedeşte că întreţinerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, nu era datorată, cel care a executat obligaţia poate să ceară restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
CARTEA III: Despre bunuri*)
*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a III-a sunt cuprinse în art. 55-82 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I: Bunurile şi drepturile reale în general
CAPITOLUL I: Despre bunuri în general
SECŢIUNEA 1: Despre distincţia bunurilor
Art. 535: Noţiune
Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Art. 536: Bunurile mobile şi imobile
Bunurile sunt mobile sau imobile.
Art. 537: Bunurile imobile
Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.
Art. 538: Bunurile care rămân sau devin imobile
(1)Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
(2)Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Art. 539: Bunurile mobile
(1)Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.
(2)Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
Art. 540: Bunurile mobile prin anticipaţie
(1)Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.
(2)Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în cartea funciară.
Art. 541: Universalitatea de fapt
(1)Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.
(2)Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.
Art. 542: Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor
(1)Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.
(2)Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile.
Art. 543: Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile
(1)Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.
(2)Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.
(3)Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
Art. 544: Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile
(1)Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.
(2)Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei.
(3)Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuinţarea.
Art. 545: Bunurile divizibile şi bunurile indivizibile
(1)Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.
(2)Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bunuri indivizibile.
(3)Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Art. 546: Bunurile principale şi bunurile accesorii
(1)Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.
(2)Destinaţia comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.
(3)Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal.
(4)Încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.
(5)Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.
(6)Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.
SECŢIUNEA 2: Produsele bunurilor
Art. 547: Produsele bunurilor
Produsele bunurilor sunt fructele şi productele.
Art. 548: Fructele
(1)Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri.
(2)Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor.
(3)Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
(4)Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.
Art. 549: Productele
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea.
Art. 550: Dobândirea fructelor şi a productelor
(1)Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(2)Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs.
(3)Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi.
(4)Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.
(5)În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţinute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanţie îndestulătoare.
CAPITOLUL II: Drepturile reale în general
Art. 551: Drepturile reale
Sunt drepturi reale:
1.dreptul de proprietate;
2.dreptul de superficie;
3.dreptul de uzufruct;
4.dreptul de uz;
5.dreptul de abitaţie;
6.dreptul de servitute;
7.dreptul de administrare;
8.dreptul de concesiune;
9.dreptul de folosinţă;
10.drepturile reale de garanţie;
11.alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Art. 552: Formele de proprietate
Proprietatea este publică sau privată.
Art. 553: Proprietatea privată
(1)Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
(2)Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. (2) se dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraş sau municipiu, după caz, şi intră în domeniul privat al acestora prin hotărârea consiliului local.
(3)Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la alin. (2), aflate în străinătate, se cuvin statului român.
(4)Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
Art. 554: Proprietatea publică
(1)Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.
(2)Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.
TITLUL II: Proprietatea privată
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
SECŢIUNEA 1: Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată
Art. 555: Conţinutul dreptului de proprietate privată
(1)Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.
(2)În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.
Art. 556: Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
(1)Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege.
(2)Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
(3)Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege.
Art. 557: Dobândirea dreptului de proprietate
(1)Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.
(2)În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
(3)Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
(4)Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888.
Art. 558: Riscul pieirii bunului
Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.
Art. 559: Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor
(1)Proprietatea terenului se întinde şi asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.
(2)Proprietarul poate face, deasupra şi în subsolul terenului, toate construcţiile, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă, în afară de excepţiile stabilite de lege, şi poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ţinut să respecte, în condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrărilor şi instalaţiilor subterane şi altora asemenea.
(3)Apele de suprafaţă şi albiile acestora aparţin proprietarului terenului pe care se formează sau curg, în condiţiile prevăzute de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a apropria şi de a utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor aflate pe terenul respectiv, apa freatică, precum şi apele pluviale.
Art. 560: Obligaţia de grăniţuire
Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.
Art. 561: Dreptul de îngrădire
Orice proprietar poate să îşi îngrădească proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate.
Art. 562: Stingerea dreptului de proprietate
(1)Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile şi condiţiile anume determinate de lege.
(2)Proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare.
(3)Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar şi expropriator. În caz de divergenţă asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabileşte pe cale judecătorească.
(4)Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea.
SECŢIUNEA 2: Apărarea dreptului de proprietate privată
Art. 563: Acţiunea în revendicare
(1)Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
(2)Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
(3)Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.
(4)Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.
Art. 564: Acţiunea negatorie
(1)Proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său.
(2)Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil.
Art. 565: Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară
În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.
Art. 566: Efectele admiterii acţiunii în revendicare
(1)Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
(2)Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.
(3)Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut.
(4)Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(5)De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor.
(6)Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare.
(7)Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.
(8)Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.
(9)Dispoziţiile alin. (3), (4) şi (8) se aplică numai în acele situaţii în care cheltuielile nu se concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.
CAPITOLUL II: Accesiunea
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 567: Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune
Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.
Art. 568: Formele accesiunii
Accesiunea este naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.
SECŢIUNEA 2: Accesiunea imobiliară naturală
Art. 569: Aluviunile
Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat.
Art. 570: Terenul lăsat de apele curgătoare
Proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv.
Art. 571: Terenul lăsat de apele stătătoare
(1)Proprietarul terenului înconjurat de heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub înălţimea de scurgere.
(2)Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
Art. 572: Avulsiunea
Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.
Art. 573: Albiile râurilor, insulele şi prundişurile
(1)Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.
(2)Insulele şi prundişurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei.
(3)Dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei.
Art. 574: Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate
În cazul în care o apă curgătoare, formându-şi un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create.
Art. 575: Albiile părăsite de apele curgătoare
Albia părăsită de o apă curgătoare care şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specială.
Art. 576: Accesiunea naturală asupra animalelor
(1)Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului.
(2)Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii.
(3)Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de două zile.
SECŢIUNEA 3: Accesiunea imobiliară artificială
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii comune
Art. 577: Dobândirea lucrării de către proprietarul imobilului
(1)Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
(2)Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
*) Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.
(la data 03-iun-2019 Art. 577, alin. (2) din cartea III, titlul II, capitolul II, sectiunea 3, subsectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Actul din Decizia 13/2019 )
Art. 578: Categoriile de lucrări
(1)Lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu.
(2)Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător realizate asupra unui imobil.
(3)Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător. Ele pot fi:
a)necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;
b)utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;
c)voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.
Art. 579: Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului
(1)Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară.
*) Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.
(la data 03-iun-2019 Art. 579, alin. (1) din cartea III, titlul II, capitolul II, sectiunea 3, subsectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Actul din Decizia 13/2019 )
(2)Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.
SUBSECŢIUNEA 2: Realizarea lucrării cu materialele altuia
Art. 580: Regimul juridic
(1)În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate.
(2)Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.
SUBSECŢIUNEA 3: Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia
Art. 581: Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă
În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a)să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau
b)să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Art. 582: Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă
(1)În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a)să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau
b)să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau
c)să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
(2)Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.
SUBSECŢIUNEA 4: Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia
Art. 583: Lucrările adăugate necesare
(1)Proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există.
(2)În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii acestora.
Art. 584: Lucrările adăugate utile
(1)În cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credinţă, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa:
a)a valorii materialelor şi a manoperei; sau
b)a sporului de valoare adus imobilului.
(2)În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a)să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; sau
b)să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.
(3)În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Art. 585: Lucrările adăugate voluptuare
(1)În cazul lucrării voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul:
a)să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării;
b)să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.
(2)Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară.
SUBSECŢIUNEA 5: Înţelesul unor termeni
Art. 586: Buna-credinţă a autorului lucrării
(1)Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.
(2)Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi autorului lucrării care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia.
SUBSECŢIUNEA 6: Dispoziţii speciale
Art. 587: Lucrările realizate parţial asupra imobilului autorului
(1)În cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credinţă parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într-o nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia.
(2)Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării.
(3)În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată va stabili valoarea contribuţiei fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-părţi din dreptul de proprietate.
Art. 588: Lucrările provizorii
Când lucrarea are caracter provizoriu, în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.
Art. 589: Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară
Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote-părţi, este condiţionată, potrivit reglementărilor din această secţiune, de înscrierea în cartea funciară, înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor, încheiată în formă autentică, sau, după caz, al hotărârii judecătoreşti.
Art. 590: Dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor
(1)Până la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţit la înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării îşi poate ridica materialele.
(2)Dacă lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, autorul acesteia va putea fi obligat, dacă este cazul, la plata de daune-interese.
Art. 591: Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizaţie
(1)Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul.
(2)Autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra imobilului pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 589.
Art. 592: Regulile privind obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului
(1)Ori de câte ori proprietarul optează pentru obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului, în absenţa înţelegerii părţilor, proprietarul poate cere instanţei judecătoreşti stabilirea preţului şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
(2)Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra acestuia pentru plata preţului de către autorul lucrării.
Art. 593: Pasivitatea proprietarului pe durata realizării lucrării
Autorul de rea-credinţă al lucrării nu poate să opună proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării.
Art. 594: Autorul lucrării care foloseşte materialele altuia
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, cel care realizează o lucrare asupra imobilului altuia folosind materialele unui terţ este obligat la plata contravalorii materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.
Art. 595: Stabilirea indemnizaţiei sau a despăgubirii
Ori de câte ori, în aplicarea unei dispoziţii din prezenta secţiune, instanţa este învestită să stabilească întinderea indemnizaţiei sau a despăgubirii, ea va ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului calculată la data hotărârii judecătoreşti.
Art. 596: Cazurile speciale de accesiune
(1)Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzător, drepturile şi obligaţiile reglementate pentru proprietarul imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real.
(2)Dispoziţiile art. 582 şi art. 587 alin. (2) se aplică, în mod corespunzător, şi lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil.
(3)Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea lucrării realizate asupra acelui imobil se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 716, în lipsa unei prevederi contrare.
Art. 597: Lucrările efectuate de un detentor precar
Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea-credinţă.
SECŢIUNEA 4: Accesiunea mobiliară
Art. 598: Accesiunea mobiliară
(1)Bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a confecţionat sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor, determinat la data confecţionării bunului.
(2)Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor.
Art. 599: Raportul dintre valoarea manoperei şi valoarea materialelor
În toate cazurile în care valoarea materialelor este egală cu manopera sau există o diferenţă nesemnificativă, proprietatea asupra bunului este comună şi se exercită în condiţiile secţiunii a 2-a a cap. IV din prezentul titlu.
Art. 600: Unirea a două bunuri mobile
În cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiţi, fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.
Art. 601: Regulile aplicabile în cazul imposibilităţii de separare a bunurilor unite
Dacă nu se poate obţine separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 598 şi 599.
CAPITOLUL III: Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată
SECŢIUNEA 1: Limite legale
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii comune
Art. 602: Interesul public şi interesul privat
(1)Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat.
(2)Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul părţilor. Pentru opozabilitate faţă de terţi este necesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
Art. 603: Regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate
Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
SUBSECŢIUNEA 2: Folosirea apelor
Art. 604: Regulile privind curgerea firească a apelor
(1)Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior.
(2)Dacă această curgere cauzează prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia poate cere autorizarea justiţiei spre a face pe fondul său lucrările necesare schimbării direcţiei apelor, suportând toate cheltuielile ocazionate.
(3)La rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situaţia fondului inferior.
Art. 605: Regulile privind curgerea provocată a apelor
(1)Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea provocată de proprietarul fondului superior sau de alte persoane, aşa cum este cazul apelor care ţâşnesc pe acest din urmă fond datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ.
(2)În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului inferior, rămânând dator la plata unei despăgubiri juste şi prealabile către proprietarul acestui din urmă fond.
(3)Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică atunci când pe fondul inferior se află o construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă, sau un cimitir.
Art. 606: Cheltuielile referitoare la irigaţii
(1)Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveranului opus lucrările necesare pentru captarea apei.
(2)Dispoziţiile art. 605 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 607: Obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa
(1)Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente este obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile compensaţii, să ofere acest surplus pentru proprietarul care nu şi-ar putea procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă.
(2)Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia prevăzută la alin. (1) pretinzând că ar putea acorda surplusului de apă o altă destinaţie decât satisfacerea necesităţilor curente. El poate însă cere despăgubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu condiţia de a dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.
Art. 608: Întrebuinţarea izvoarelor
(1)Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului ce ar exista pe fondul său, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior.
(2)Proprietarul fondului pe care se află izvorul nu poate să îi schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apa necesară pentru satisfacerea nevoilor curente.
Art. 609: Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul
(1)Proprietarul fondului pe care se află izvorul poate cere repararea prejudiciilor cauzate de persoana care, prin lucrările efectuate, a secat, a micşorat ori a alterat apele sale.
(2)Dacă starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde restabilirea situaţiei anterioare atunci când apa era indispensabilă pentru exploatarea fondului său.
(3)În cazul în care izvorul se întinde pe două fonduri învecinate, dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător, ţinând seama de întinderea izvorului pe fiecare fond.
Art. 610: Regulile speciale privind folosirea apelor
Dispoziţiile prezentului paragraf se completează cu reglementările speciale în materia regimului apelor.
SUBSECŢIUNEA 3: Picătura streşinii
Art. 611: Picătura streşinii
Proprietarul este obligat să îşi facă streaşină casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.
SUBSECŢIUNEA 4: Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii
Art. 612: Distanţa minimă în construcţii
Orice construcţii, lucrări sau plantaţii se pot face de către proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm faţă de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimă se poate face prin acordul părţilor exprimat printr-un înscris autentic.
Art. 613: Distanţa minimă pentru arbori
(1)În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii.
(2)În caz de nerespectare a distanţei, proprietarul vecin este îndreptăţit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălţimea cuvenită, a arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.
(3)Proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparţinând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum şi dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său.
SUBSECŢIUNEA 5: Vederea asupra proprietăţii vecinului
Art. 614: Fereastra sau deschiderea în zidul comun
Nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul comun decât cu acordul proprietarilor.
Art. 615: Distanţa minimă pentru fereastra de vedere
(1)Este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri intre fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond.
(2)Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanţă mai mică de un metru.
(3)Distanţa se calculează de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent pe faţa zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. Distanţa, şi în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar şi până la această linie.
Art. 616: Fereastra de lumină
Dispoziţiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-şi deschide, fără limită de distanţă, ferestre de lumină dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.
SUBSECŢIUNEA 6: Dreptul de trecere
Art. 617: Dreptul de trecere
(1)Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.
(2)Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii.
(3)Dreptul de trecere este imprescriptibil. El se stinge în momentul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.
Art. 618: Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale
(1)Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.
(2)Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii.
Art. 619: Întinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere
Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre judecătorească sau printr-o folosinţă continuă pe timp de 10 ani.
Art. 620: Prescripţia acţiunii în despăgubire şi restituirea despăgubirii încasate
(1)Termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiunea în despăgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere.
(2)În cazul în care încetează dreptul de trecere, proprietarul fondului aservit este dator să restituie despăgubirea încasată, cu deducerea pagubei suferite în raport cu durata efectivă a dreptului de trecere.
SUBSECŢIUNEA 7: Alte limite legale
Art. 621: Dreptul de trecere pentru utilităţi
(1)Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
(2)Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.
(3)În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.
(4)Clădirile, curţile şi grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilităţi noi.
Art. 622: Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări
(1)De asemenea, proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, precum şi accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor şi culegerea fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este cazul.
(2)Dispoziţiile art. 621 alin. (2) sunt aplicabile.
Art. 623: Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie
(1)Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost înştiinţat în prealabil.
(2)În toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie, precum şi pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului.
Art. 624: Starea de necesitate
(1)În cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost salvat.
(2)Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului.
Art. 625: Reguli speciale
Îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea.
SECŢIUNEA 2: Limite convenţionale
Art. 626: Limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice
Proprietarul poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri.
Art. 627: Clauza de inalienabilitate. Condiţii. Domeniu de aplicare
(1)Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului.
(2)Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.
(3)Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară.
(4)Clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă,
(5)Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilităţii.
Art. 628: Condiţii de opozabilitate
(1)Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocată împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze decât dacă este valabilă şi îndeplineşte condiţiile de opozabilitate.
(2)Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.
(3)În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile prevăzute pentru dobândirea proprietăţii prin posesia de bună-credinţă.
(4)În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului.
(5)Neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii.
Art. 629: Sancţiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate
(1)Înstrăinătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor.
(2)Atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.
(3)Nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea, cât timp clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.
SECŢIUNEA 3: Limite judiciare
Art. 630: Depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii
(1)Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.
(2)În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri.
(3)Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate să încuviinţeze, pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.
CAPITOLUL IV: Proprietatea comună
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 631: Noţiune
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică ori de câte ori, în temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevăzut de lege, dreptul de proprietate privată are 2 sau mai mulţi titulari.
Art. 632: Formele proprietăţii comune
(1)Formele proprietăţii comune sunt următoarele:
a)proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea);
b)proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).
(2)Coproprietatea poate fi obişnuită sau forţată.
(3)Coproprietatea forţată nu poate înceta prin partaj judiciar.
Art. 633: Prezumţia de coproprietate
Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară.
SECŢIUNEA 2: Coproprietatea obişnuită
Art. 634: Întinderea cotelor-părţi
(1)Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulaţie contrară.
(2)Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.
Art. 635: Repartizarea beneficiilor şi a sarcinilor între coproprietari
Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprietăţii, proporţional cu cota lor parte din drept.
Art. 636: Exercitarea în comun a dreptului de folosinţă
(1)Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2)Cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despăgubiri.
Art. 637: Fructele bunului comun
Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din drept.
Art. 638: Dreptul la restituirea cheltuielilor
(1)Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor are dreptul la restituirea acestor cheltuieli de către coproprietari, în proporţie cu cotele lor părţi.
(2)Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit şi pot fi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despăgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la acţiunea în despăgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.
(3)Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însuşite de un coproprietar este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.
Art. 639: Modul de folosire a bunului comun
Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească.
Art. 640: Actele de conservare
Fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire la bunul comun fără acordul celorlalţi coproprietari.
Art. 641: Actele de administrare şi de dispoziţie
(1)Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi.
(2)Actele de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia.
(3)Coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului.
(4)Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie.
Art. 642: Sancţiunile
(1)Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului.
(2)Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului.
Art. 643: Acţiunile în justiţie
(1)Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.
(2)Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.
(3)Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.
Art. 644: Contractele de administrare a coproprietăţii
(1)Se poate deroga de la dispoziţiile art. 635, 636, 641 şi art. 642 alin. (1) printr-un contract de administrare a coproprietăţii încheiat cu acordul tuturor coproprietarilor.
(2)În cazul în care oricare dintre coproprietari denunţă contractul de administrare, acesta îşi încetează existenţa, rămânând aplicabile regulile din prezenta secţiune.
(3)În cazul în care, printre bunurile aflate în coproprietate, se află şi bunuri imobile, contractele de administrare a coproprietăţii şi declaraţiile de denunţare a acestora vor fi notate în cartea funciară, la cererea oricăruia dintre coproprietari.
Art. 645: Regulile aplicabile în cazul cotitularilor altor drepturi reale
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi în cazul exercitării împreună, de către două sau mai multe persoane, a unui alt drept real principal.
SECŢIUNEA 3: Coproprietatea forţată
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii comune
Art. 646: Cazurile de coproprietate forţată
Se află în coproprietate forţată:
1.bunurile prevăzute la art. 649, 660, 687 şi 1141;
2.bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi potecile, fântânile, drumurile şi izvoarele;
3.bunurile comune afectate utilizării a două sau a mai multor fonduri, cum ar fi o centrală termică sau alte instalaţii care deservesc două sau mai multe clădiri, un drum comun într-un cartier de locuinţe sau alte asemenea bunuri;
4.orice alt bun comun prevăzut de lege.
Art. 647: Regimul juridic general
(1)Fiecare coproprietar poate exercita folosinţa bunului comun, cu condiţia să respecte destinaţia acestuia şi să permită exercitarea folosinţei de către ceilalţi coproprietari.
(2)Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun principal, fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odată cu exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunului principal.
(3)Cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun se suportă în mod proporţional cu cota-parte din drept a fiecărui coproprietar. Când bunul comun are caracter accesoriu, în absenţa unei convenţii contrare, cota-parte din drept a fiecărui coproprietar se stabileşte în funcţie de întinderea bunului principal.
SUBSECŢIUNEA 2: Coproprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente
SUBSECŢIUNEA 21: Părţile comune
Art. 648: Noţiune
(1)Dacă într-o clădire sau într-un ansamblu rezidenţial există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie având proprietari diferiţi, părţile din clădire care, fiind destinate întrebuinţării spaţiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forţată.
(2)Părţile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546.
Art. 649: Părţile comune
(1)Sunt considerate părţi comune, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel:
a)terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât şi din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; pentru eventuala suprafaţă excedentară proprietarii sunt titularii unei coproprietăţi obişnuite;
b)fundaţia, curtea interioară, structura, structura de rezistenţă, pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor, holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice proprii şi ascensoarele;
c)instalaţiile de apă şi canalizare, electrice, de telecomunicaţii, de încălzire şi de gaze de la branşament/racord până la punctul de distribuţie către părţile aflate în proprietate exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum şi alte asemenea părţi;
d)alte bunuri care, potrivit legii sau voinţei părţilor, sunt în folosinţă comună.
(2)Coşurile de fum şi de aerisire, precum şi spaţiile pentru spălătorii şi uscătorii sunt considerate părţi comune exclusiv pentru coproprietarii care utilizează aceste utilităţi în conformitate cu proiectul clădirii.
Art. 650: Atribuirea în folosinţă exclusivă a părţilor comune
(1)Părţile comune pot fi atribuite coproprietarilor în folosinţă exclusivă numai dacă prin aceasta nu sunt lezate drepturile celorlalţi coproprietari.
(2)Decizia de atribuire în folosinţă exclusivă trebuie adoptată cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor şi al cotelor-părţi. În clădirile unde sunt constituite asociaţii de proprietari, decizia se adoptă de către adunarea generală, cu aceeaşi majoritate.
Art. 651: Actele juridice privind cotele-părţi
Cota-parte din dreptul de proprietate asupra părţilor comune are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate asupra spaţiului din clădire care constituie bunul principal; înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se va putea face decât odată cu dreptul asupra spaţiului care constituie bunul principal.
Art. 652: Stabilirea cotelor-părţi
În lipsa unei stipulaţii contrare existente în titlurile de proprietate, cotele-părţi se stabilesc prin raportarea suprafeţei utile a fiecărui spaţiu locativ la totalul suprafeţei utile a spaţiilor locative din clădire.
SUBSECŢIUNEA 22: Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
Art. 653: Exercitarea dreptului de folosinţă
Fiecare coproprietar poate folosi, în condiţiile acordului de asociere, atât spaţiul care constituie bunul principal, cât şi părţile comune, fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari şi fără a schimba destinaţia clădirii. În lipsa acordului de asociere, dispoziţiile art. 647 rămân aplicabile.
Art. 654: Cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea părţilor comune
(1)În lipsa unor prevederi legale sau înţelegeri contrare, fiecare coproprietar suportă cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea părţilor comune, în proporţie cu cota sa parte.
(2)Cu toate acestea, cheltuielile legate de părţile comune folosite exclusiv de către unii dintre coproprietari cad în sarcina acestora din urmă.
Art. 655: Obligaţia de conservare a clădirii
Proprietarul este obligat să asigure întreţinerea spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună.
Art. 656: Obligaţia de a permite accesul în spaţiile care constituie bunurile principale
(1)Coproprietarii sunt obligaţi să permită accesul în spaţiile care constituie bunuri principale pentru efectuarea lucrărilor necesare conservării clădirii şi întreţinerii părţilor comune.
(2)În această situaţie, pentru prejudiciile cauzate, ei vor fi despăgubiţi de către asociaţia de proprietari sau, după caz, de către proprietarul în interesul căruia au fost efectuate lucrările.
Art. 657: Regulile aplicabile în cazul distrugerii clădirii
(1)În cazul în care clădirea a fost distrusă în întregime ori într-o proporţie mai mare de jumătate din valoarea ei, orice coproprietar poate, în lipsa unei înţelegeri contrare, să solicite vânzarea la licitaţie publică a terenului şi a materialelor de construcţie care au rezultat.
(2)În caz de distrugere a unei părţi mai mici decât cea prevăzută la alin. (1), coproprietarii vor contribui la refacerea părţilor comune, proporţional cu cotele-părţi. Dacă unul sau mai mulţi coproprietari refuză sau nu pot să participe la refacere, ei sunt obligaţi să cedeze celorlalţi coproprietari cotele lor părţi din dreptul de proprietate. Preţul se stabileşte de părţi ori, în caz de neînţelegere, de către instanţa judecătorească.
Art. 658: Încetarea destinaţiei folosinţei comune
(1)Încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî cu acordul tuturor coproprietarilor.
(2)În cazul încetării destinaţiei de folosinţă comună în condiţiile alin. (1), devin aplicabile dispoziţiile privitoare la coproprietatea obişnuită.
(3)Imobilul, respectiv partea din imobil care rezultă din încetarea destinaţiei folosinţei comune se înscrie în mod corespunzător în cartea funciară pe baza documentaţiei cadastrale întocmite în acest scop.
(la data 20-apr-2012 Art. 658 din cartea III, titlul II, capitolul IV, sectiunea 3, subsectiunea 2^2 modificat de Art. VII din Legea 60/2012 )
SUBSECŢIUNEA 23: Asociaţia de proprietari
Art. 659: Constituirea asociaţiilor de proprietari
În cazul clădirilor cu mai multe etaje ori apartamente sau în cazul ansamblurilor rezidenţiale formate din locuinţe individuale, amplasate izolat, înşiruit sau cuplat, în care există proprietăţi comune şi proprietăţi individuale, se constituie asociaţia de proprietari, care se organizează şi funcţionează în condiţiile legii.
SUBSECŢIUNEA 3: Coproprietatea asupra despărţiturilor comune
Art. 660: Prezumţia de coproprietate asupra despărţiturilor comune
(1)Zidul, şanţul, precum şi orice altă despărţitură între două fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune, în condiţiile legii.
(2)Dispoziţiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 661: Semnele de necomunitate
(1)Există semn de necomunitate a zidului atunci când culmea acestuia este dreaptă şi perpendiculară spre un fond şi înclinată spre celălalt fond. Zidul este prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului către care este înclinată coama zidului.
(2)Există semn de necomunitate a şanţului atunci când pământul este aruncat ori înălţat exclusiv pe o parte a şanţului. Şanţul este prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului pe care este aruncat pământul.
(3)Vor fi considerate semne de necomunitate orice alte semne care fac să se prezume că zidul a fost construit exclusiv de unul dintre proprietari.
Art. 662: Obligaţia de construire a despărţiturilor comune
(1)Oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei despărţituri comune.
(2)În lipsa unor dispoziţii legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului, înălţimea zidului comun se stabileşte de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului.
Art. 663: Cheltuielile de întreţinere şi reparare a despărţiturilor comune
(1)Coproprietarii sunt ţinuţi să suporte cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi repararea despărţiturii comune, proporţional cu dreptul fiecăruia.
(2)Cu toate acestea, fiecare coproprietar poate să nu participe la cheltuielile de întreţinere şi reparare, renunţând la dreptul său de proprietate asupra despărţiturii comune, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind aplicabile. Coproprietarul nu va putea fi apărat de a participa la cheltuieli, în cazul în care are o construcţie sprijinită de zidul comun ori în cazul în care trage un alt folos din exploatarea despărţiturii comune.
Art. 664: Construcţiile şi instalaţiile aflate în legătură cu zidul comun
(1)Oricare dintre coproprietari are dreptul să sprijine construcţii ori să instaleze grinzi în zidul comun cu obligaţia de a lăsa 6 centimetri spre celălalt coproprietar şi fără a afecta dreptul acestuia de a sprijini construcţiile sale ori de a instala propriile grinzi în zidul comun.
(2)Un coproprietar va avea dreptul de a scurta grinzile puse de vecinul său până în jumătatea zidului, în cazul în care ar dori să instaleze el însuşi grinzi ori să construiască un cos de fum în acelaşi loc.
Art. 665: Înălţarea zidului comun
(1)Oricare dintre coproprietari poate să înalţe zidul, cu îndatorirea de a suporta singur cheltuielile de înălţare peste limita zidului comun, precum şi cheltuielile de reparare a părţii comune a zidului ca urmare a înălţării acestuia.
(2)În cazul în care zidul nu poate rezista înălţării, proprietarul care doreşte să facă această înălţare este dator să reconstruiască zidul în întregime luând din fondul său suprafaţa pentru a asigura grosimea necesară zidului nou-ridicat.
(3)Vecinul care nu a contribuit la înălţare poate dobândi coproprietatea, plătind jumătate din valoarea actualizată a materialelor şi manoperei folosite, precum şi, dacă este cazul, jumătate din valoarea terenului întrebuinţat pentru îngroşarea zidului.
Art. 666: Dobândirea coproprietăţii asupra despărţiturilor
Vecinul care nu a contribuit la realizarea despărţiturii comune poate dobândi un drept de coproprietate asupra despărţiturii, plătind jumătate din valoarea actualizată a materialelor şi manoperei folosite şi, după caz, jumătate din valoarea terenului pe care despărţitura a fost construită. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
SECŢIUNEA 4: Proprietatea comună în devălmăşie
Art. 667: Proprietatea comună în devălmăşie
Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.
Art. 668: Regulile aplicabile proprietăţii devălmaşe
(1)Dacă se naşte prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie este supusă dispoziţiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunităţii legale.
(2)În cazul în care izvorul proprietăţii în devălmăşie este un act juridic, dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA 5: Partajul
Art. 669: Imprescriptibilitatea acţiunii de partaj
Încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.
Art. 670: Felurile partajului
Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii.
Art. 671: Împărţeala părţilor comune ale clădirilor
(1)Partajul este inadmisibil în cazurile prevăzute de secţiunile a 3-a şi a 4-a din prezentul capitol, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2)Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste părţi încetează de a mai fi destinate folosinţei comune.
(3)În cazul proprietăţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţată, partajul este posibil numai prin bună învoială.
Art. 672: Convenţiile privitoare la suspendarea partajului
Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
Art. 673: Suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească
Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii.
Art. 674: Condiţiile speciale privind capacitatea de exerciţiu
Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
Art. 675: Inadmisibilitatea partajului în cazul uzucapiunii
Partajul poate fi cerut chiar atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acesta l-a uzucapat, în condiţiile legii.
Art. 676: Regulile privitoare la modul de împărţire
(1)Partajul bunurilor comune se va face în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
(2)Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
a)atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
b)vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
Art. 677: Datoriile născute în legătură cu bunul comun
(1)Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor născute în legătură cu coproprietatea şi care sunt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc partajul.
(2)Suma necesară pentru stingerea acestor obligaţii va fi preluată, în lipsa unei stipulaţii contrare, din preţul vânzării bunului comun cu ocazia partajului şi va fi suportată de către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia.
Art. 678: Executarea silită privitoare la bunul comun
(1)Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
(2)În cazul vânzării silite a unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra unui bun, executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin două săptămâni înainte de data stabilită pentru vânzare, înştiinţându-i despre ziua, ora şi locul licitaţiei. La preţ egal, coproprietarii vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-părţi.
(3)Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunul, în mâinile oricui s-ar găsi, atât înainte, cât şi după partaj.
(4)Convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi opuse creditorilor numai dacă, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit dată certă în cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor imobile şi s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.
Art. 679: Drepturile creditorilor personali ai coproprietarului
(1)Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces.
(2)Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia.
Art. 680: Efectele juridice ale partajului
(1)Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
(2)În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară.
Art. 681: Opozabilitatea unor acte juridice
Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile şi sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului.
Art. 682: Strămutarea garanţiilor
Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj.
Art. 683: Garanţia pentru evicţiune şi vicii ascunse
(1)Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului aplicându-se în mod corespunzător.
(2)Fiecare este obligat să îl despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta, proporţional, de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat.
(3)Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de partaj.
Art. 684: Desfiinţarea partajului
(1)Partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele.
(2)Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
(3)Partajul este însă valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune; pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar.
Art. 685: Înstrăinarea bunurilor atribuite
Nu poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite.
Art. 686: Regulile aplicabile bunurilor aflate în coproprietate şi în devălmăşie
Prevederile prezentei secţiuni sunt aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul său, precum şi celor aflate în devălmăşie.
CAPITOLUL V: Proprietatea periodică
Art. 687: Proprietatea periodică
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică, în absenţa unei reglementări speciale, ori de câte ori mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale.
Art. 688: Temeiul proprietăţii periodice
Proprietatea periodică se naşte în temeiul unui act juridic, dispoziţiile în materie de carte funciară aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 689: Valabilitatea actelor încheiate de coproprietar
(1)În privinţa intervalului de timp ce îi revine, orice coproprietar poate încheia, în condiţiile legii, acte precum închirierea, vânzarea, ipotecarea şi altele asemenea.
(2)Actele de administrare sau de dispoziţie privind cota-parte din dreptul de proprietate aferentă unui alt interval de timp sunt inopozabile titularului cotei-părţi respective. Dispoziţiile art. 642 alin. (2) şi art. 643 se aplică în mod corespunzător.
(3)În raporturile cu terţii cocontractanţi de bună-credinţă, actele de administrare sau de dispoziţie menţionate la alin. (2) sunt anulabile.
Art. 690: Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
(1)Fiecare coproprietar este obligat să facă toate actele de conservare, în aşa fel încât să nu împiedice ori să îngreuneze exercitarea drepturilor celorlalţi coproprietari. Pentru reparaţiile mari, coproprietarul care avansează cheltuielile necesare are dreptul la despăgubiri în raport cu valoarea drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2)Actele prin care se consumă în tot sau în parte substanţa bunului pot fi făcute numai cu acordul celorlalţi coproprietari.
(3)La încetarea intervalului, coproprietarul este dator să predea bunul coproprietarului îndreptăţit să îl folosească în următorul interval.
(4)Coproprietarii pot încheia un contract de administrare, dispoziţiile art. 644 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 691: Obligaţia de despăgubire şi excluderea
(1)Nerespectarea obligaţiilor prevăzute în prezentul capitol atrage plata de despăgubiri.
(2)În cazul în care unul dintre coproprietari tulbură în mod grav exercitarea proprietăţii periodice, acesta va putea fi exclus, prin hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat.
(3)Excluderea va putea fi dispusă numai dacă unul dintre ceilalţi coproprietari sau un terţ cumpără cota-parte a celui exclus.
(4)În acest scop, se va pronunţa, mai întâi, o încheiere de admitere în principiu a cererii de excludere, prin care se va stabili că sunt îndeplinite condiţiile excluderii, încheiere care va putea fi atacată cu recurs pe cale separată.
(5)După rămânerea definitivă a încheierii de admitere în principiu, în absenţa înţelegerii părţilor, se va stabili preţul vânzării silite pe bază de expertiză. După consemnarea preţului la instituţia de credit stabilită de instanţă, se va pronunţa hotărârea care va ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.
(6)După rămânerea definitivă a acestei hotărâri, dobânditorul îşi va putea înscrie dreptul în cartea funciară, iar transmiţătorul va putea să ridice suma consemnată la instituţia de credit stabilită de instanţă.
Art. 692: Încetarea proprietăţii periodice
Proprietatea periodică încetează prin radiere din cartea funciară în temeiul dobândirii de către o singură persoană a tuturor cotelor-părţi din dreptul de proprietate periodică, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
TITLUL III: Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată
CAPITOLUL I: Superficia
Art. 693: Noţiune
(1)Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
(2)Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
(3)Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.
(4)În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea.
Art. 694: Durata dreptului de superficie
Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani. La împlinirea termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
Art. 695: Întinderea şi exercitarea dreptului de superficie
(1)Dreptul de superficie se exercită în limitele şi în condiţiile actului constitutiv. În lipsa unei stipulaţii contrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitată de suprafaţa de teren pe care urmează să se construiască şi de cea necesară exploatării construcţiei sau, după caz, de suprafaţa de teren aferentă şi de cea necesară exploatării construcţiei edificate.
(2)În cazul prevăzut la art. 693 alin. (3), în absenţa unei stipulaţii contrare, titularul dreptului de superficie nu poate modifica structura construcţiei. El o poate însă demola, dar cu obligaţia de a o reconstrui în forma iniţială.
(3)În cazul în care superficiarul modifică structura construcţiei, proprietarul terenului poate să ceară, în termen de 3 ani, încetarea dreptului de superficie sau repunerea în situaţia anterioară. În al doilea caz, curgerea termenului de prescripţie de 3 ani este suspendată până la expirarea duratei superficiei.
(4)Titularul poate dispune în mod liber de dreptul său. Cât timp construcţia există, dreptul de folosinţă asupra terenului se poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiei.
Art. 696: Acţiunea confesorie de superficie
(1)Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.
(2)Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Art. 697: Evaluarea prestaţiei superficiarului
(1)În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacă părţile nu au prevăzut alte modalităţi de plată a prestaţiei de către superficiar, titularul dreptului de superficie datorează, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţa liberă, ţinând seama de natura terenului, de destinaţia construcţiei în cazul în care aceasta există, de zona în care se află terenul, precum şi de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei.
(2)În caz de neînţelegere între părţi, suma datorată proprietarului terenului va fi stabilită pe cale judecătorească.
Art. 698: Cazurile de încetare a superficiei
Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele cauze:
a)la expirarea termenului;
b)prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
c)prin pieirea construcţiei, dacă există stipulaţie expresă în acest sens;
d)în alte cazuri prevăzute de lege.
Art. 699: Efectele încetării superficiei prin expirarea termenului
(1)În cazul prevăzut la art. 698 lit. a), în absenţa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune, cu obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie a acesteia de la data expirării termenului.
(2)Când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât aceea a terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea constructorului să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia. Constructorul poate refuza să cumpere terenul dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcţia clădită pe teren şi repune terenul în situaţia anterioară.
(3)În absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu proprietarul terenului, dezmembrămintele consimţite de superficiar se sting în momentul încetării dreptului de superficie. Ipotecile care grevează dreptul de superficie se strămută de drept asupra sumei primite de la proprietarul terenului în cazul prevăzut la alin. (1), se extind de drept asupra terenului în cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se strămută de drept asupra materialelor, în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.
(4)Ipotecile constituite cu privire la teren pe durata existenţei superficiei nu se extind cu privire la întregul imobil în momentul încetării dreptului de superficie în cazul prevăzut la alin. (1). Ele se strămută de drept asupra sumei de bani primite de proprietarul terenului în cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se extind de drept cu privire la întregul teren în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.
Art. 700: Efectele încetării superficiei prin consolidare
(1)În cazul în care dreptul de superficie s-a stins prin consolidare, în absenţa unei stipulaţii contrare, dezmembrămintele consimţite de superficiar se menţin pe durata pentru care au fost constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului iniţial al superficiei.
(2)Ipotecile născute pe durata existenţei superficiei se menţin fiecare în funcţie de obiectul asupra cărora s-au constituit.
Art. 701: Efectele încetării superficiei prin pieirea construcţiei
(1)În cazul stingerii dreptului de superficie prin pieirea construcţiei, drepturile reale care grevează dreptul de superficie se sting, dacă legea nu prevede altfel.
(2)Ipotecile născute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe durata existenţei dreptului de superficie se menţin asupra dreptului de proprietate reîntregit.
Art. 702: Alte dispoziţii aplicabile
Dispoziţiile prezentului capitol sunt aplicabile şi în cazul plantaţiilor, precum şi al altor lucrări autonome cu caracter durabil.
CAPITOLUL II: Uzufructul
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 703: Noţiune
Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa.
Art. 704: Constituirea uzufructului
(1)Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind aplicabile.
(2)Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente.
Art. 705: Acţiunea confesorie de uzufruct
Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică uzufructului în mod corespunzător.
Art. 706: Obiectul uzufructului
Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea.
Art. 707: Accesoriile bunurilor ce formează obiectul uzufructului
Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta.
Art. 708: Durata uzufructului
(1)Uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager.
(2)Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de ani. Atunci când este constituit cu depăşirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani.
(3)Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după caz, că este constituit pe o durată de 30 de ani.
(4)Uzufructul constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită vârstă durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.
SECŢIUNEA 2: Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
SUBSECŢIUNEA 1: Drepturile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
Art. 709: Drepturile uzufructuarului
În lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul are folosinţa exclusivă a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia.
Art. 710: Fructele naturale şi industriale
Fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor.
Art. 711: Fructele civile
Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi.
Art. 712: Cvasiuzufructul
Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum ar fi bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.
Art. 713: Uzufructul asupra bunurilor neconsumptibile
(1)Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca urmare a utilizării lor, uzufructuarul are dreptul de a le folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor.
(2)În acest caz, el nu va fi obligat să le restituie decât în starea în care se vor afla la data stingerii uzufructului.
(3)Uzufructuarul poate să dispună, ca un bun proprietar, de bunurile care, fără a fi consumptibile, se deteriorează rapid prin utilizare. În acest caz, la sfârşitul uzufructului, uzufructuarul va restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la această din urmă dată.
Art. 714: Cesiunea uzufructului
(1)În absenţa unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind aplicabile.
(2)Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul proprietar numai pentru obligaţiile născute înainte de cesiune. Până la notificarea cesiunii, uzufructuarul şi cesionarul răspund solidar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţă de nudul proprietar.
(3)După notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţă de nudul proprietar pentru toate obligaţiile născute după notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile legale din materia fideiusiunii.
(4)După cesiune, dreptul de uzufruct continuă, după caz, până la împlinirea termenului iniţial sau până la decesul uzufructuarului iniţial.
Art. 715: Contractele de locaţiune
(1)Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda bunul primit în uzufruct.
(2)Locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciară, sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia, după stingerea uzufructului prin decesul sau, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, până la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului.
(3)Reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de uzufructuar şi înscrise în cartea funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile proprietarului şi moştenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an, dacă la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz, locaţiunile nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului.
(4)În cazul în care uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, locaţiunile încetează, în toate cazurile, odată cu stingerea uzufructului.
Art. 716: Lucrările şi îmbunătăţirile
(1)La încetarea uzufructului, uzufructuarul nu poate pretinde vreo despăgubire pentru lucrările adăugate unui bun imobil, cu excepţia celor necesare, sau pentru îmbunătăţirile aduse unui bun mobil, chiar atunci când prin acestea s-a sporit valoarea bunului.
(2)Dacă lucrările sau îmbunătăţirile au fost făcute fără încuviinţarea proprietarului, acesta poate cere obligarea uzufructuarului la ridicarea lor şi la readucerea bunului în starea în care i-a fost încredinţat.
(3)Uzufructuarul va putea cere o indemnizaţie echitabilă pentru lucrările necesare adăugate. De asemenea, el va putea cere o indemnizaţie echitabilă şi pentru celelalte lucrări adăugate sau pentru îmbunătăţirile făcute cu încuviinţarea proprietarului, dacă prin acestea s-a sporit valoarea bunului.
(4)În cazul lucrărilor autonome făcute de uzufructuar asupra unui bun imobil, vor fi aplicabile, în mod corespunzător, în lipsă de stipulaţie sau dispoziţie legală contrară, dispoziţiile din materia accesiunii imobiliare artificiale.
Art. 717: Exploatarea pădurilor tinere
(1)Dacă uzufructul cuprinde păduri tinere destinate de proprietarul lor unor tăieri periodice, uzufructuarul este dator să păstreze ordinea şi câtimea tăierii, potrivit regulilor stabilite de proprietar în conformitate cu dispoziţiile legale, fără ca uzufructuarul să poată pretinde vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate în timpul uzufructului.
(2)Arborii care se scot din pepiniere fără degradarea acestora nu fac parte din uzufruct decât cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale în ce priveşte înlocuirea lor.
Art. 718: Exploatarea pădurilor înalte
(1)Uzufructuarul poate, conformându-se dispoziţiilor legale şi folosinţei obişnuite a proprietarului, să exploateze părţile de păduri înalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că aceste tăieri se fac periodic pe o întindere de pământ determinată, fie că se fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa fondului.
(2)În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii înalţi; va putea însă întrebuinţa, pentru a face reparaţiile la care este obligat, arbori căzuţi accidental; în acest scop poate chiar să taie arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însă de a constata, în prezenta nudului proprietar, această trebuinţă.
Art. 719: Alte drepturi ale uzufructuarului asupra pădurilor ce fac obiectul uzufructului
Uzufructuarul poate lua din păduri araci pentru vii; poate, de asemenea, lua produsele anuale sau periodice ale arborilor, cu respectarea folosinţei obişnuite a proprietarului, în limitele dispoziţiilor legale.
Art. 720: Dreptul asupra pomilor fructiferi
Pomii fructiferi ce se usucă şi cei căzuţi accidental se cuvin uzufructuarului cu îndatorirea de a-i înlocui cu alţii.
Art. 721: Dreptul asupra carierelor de piatră şi de nisip aflate în exploatare
În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul proprietar de carierele de piatră şi de nisip ce sunt în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct.
Art. 722: Situaţia carierelor de piatră şi de nisip nedeschise şi a comorilor
Uzufructuarul nu are niciun drept asupra carierelor nedeschise încă şi nici asupra comorii ce s-ar putea descoperi în timpul uzufructului.
SUBSECŢIUNEA 2: Obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
Art. 723: Inventarierea bunurilor
(1)Uzufructuarul preia bunurile în starea în care se află la data constituirii uzufructului; acesta nu va putea intra însă în posesia lor decât după inventarierea bunurilor mobile şi constatarea stării în care se află imobilele, cu excepţia cazului în care uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune.
(2)Inventarul se întocmeşte numai în prezenţa nudului proprietar ori după notificarea acestuia.
Art. 724: Respectarea destinaţiei bunurilor
În exercitarea dreptului său, uzufructuarul este ţinut să respecte destinaţia dată bunurilor de nudul proprietar, cu excepţia cazului în care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se prejudiciază în niciun fel interesele proprietarului.
Art. 725: Răspunderea uzufructuarului pentru prejudicii
Uzufructuarul este obligat să îl despăgubească pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct.
Art. 726: Constituirea garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor uzufructuarului
(1)În lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale.
(2)Sunt scutiţi să depună garanţie vânzătorul şi donatorul care şi-au rezervat dreptul de uzufruct.
(3)În cazul în care uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa poate dispune depunerea unei garanţii sau luarea unei măsuri conservatorii atunci când uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de insolvabilitate în care se află, pune în pericol drepturile nudului proprietar.
Art. 727: Numirea administratorului
(1)Dacă uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea nudului proprietar, va numi un administrator al imobilelor şi va dispune ca fructele civile încasate şi sumele ce reprezintă contravaloarea fructelor naturale şi industriale percepute să fie depuse la o instituţie de credit aleasă de părţi. În acest caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente.
(2)Nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce se uzează prin folosinţă şi depunerea sumelor la o bancă aleasă de părţi. Dobânzile produse în cursul uzufructului revin uzufructuarului.
(3)Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere să îi fie lăsate o parte din bunurile mobile necesare folosinţei sale sau familiei sale, cu obligaţia de a le restitui la stingerea uzufructului.
Art. 728: Întârzierea în depunerea garanţiei
Întârzierea în depunerea garanţiei nu afectează dreptul uzufructuarului de a percepe fructele care i se cuvin de la data constituirii uzufructului.
Art. 729: Modul de suportare a reparaţiilor de către uzufructuar şi nudul proprietar
(1)Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.
(2)Reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar.
(3)Sunt reparaţii mari acelea ce au ca obiect o parte importantă din bun şi care implică o cheltuială excepţională, cum ar fi cele referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura de rezistenţă, zidurile interioare şi/sau exterioare, acoperişul, instalaţiile electrice, termice ori sanitare aferente acestora, la înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui automobil sau a unui sistem electronic în ansamblul său.
(4)Reparaţiile mari sunt în sarcina uzufructuarului atunci când sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de întreţinere.
Art. 730: Efectuarea reparaţiilor mari
(1)Uzufructuarul este obligat să îl înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor mari.
(2)Atunci când nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile mari, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea lor până la sfârşitul anului în curs, actualizată la data plătii.
Art. 731: Distrugerile datorate vechimii ori cazului fortuit
Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sunt obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori dintr-un caz fortuit.
Art. 732: Uzufructul cu titlu particular
Uzufructuarul cu titlu particular nu este obligat la plata datoriilor pentru care fondul este ipotecat, iar dacă le va plăti, are acţiune contra nudului proprietar.
Art. 733: Suportarea sarcinilor şi a cheltuielilor în caz de litigiu
(1)Uzufructuarul suportă toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosinţa bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor.
(2)Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sunt plătite de uzufructuar.
Art. 734: Înştiinţarea nudului proprietar
Uzufructuarul este obligat să aducă de îndată la cunoştinţa nudului proprietar orice uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese.
Art. 735: Suportarea sarcinilor şi a cheltuielilor proprietăţii
(1)Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar.
(2)Atunci când sarcinile şi cheltuielile proprietarului au fost suportate de uzufructuar, nudul proprietar este obligat la rambursarea acestora, iar când uzufructul este cu titlu oneros, nudul proprietar datorează acestuia şi dobânda legală.
Art. 736: Obligaţiile în caz de pieire a turmei
(1)Dacă turma dată în uzufruct a pierit în întregime din cauze neimputabile uzufructuarului, acesta va restitui numai pieile ori valoarea acestora.
(2)Dacă turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul este obligat să înlocuiască animalele pierite cu cele de prăsilă.
SUBSECŢIUNEA 3: Dispoziţii speciale
Art. 737: Opozabilitatea uzufructului asupra creanţelor
Uzufructul asupra unei creanţe este opozabil terţilor în aceleaşi condiţii ca şi cesiunea de creanţă şi cu îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
Art. 738: Drepturile şi obligaţiile în cazul uzufructului asupra creanţelor
(1)Uzufructuarul are dreptul să încaseze capitalul şi să perceapă dobânzile creanţei şi să îndeplinească toate actele necesare pentru conservarea ori încasarea dobânzilor. Titularul dreptului de creanţă poate face toate actele de dispoziţie care nu aduc atingere drepturilor uzufructuarului.
(2)După plata creanţei, uzufructul continuă asupra capitalului, cu obligaţia uzufructuarului de a-l restitui creditorului la stingerea uzufructului.
(3)Uzufructuarul suportă toate cheltuielile şi sarcinile referitoare la dobânzi.
Art. 739: Uzufructul rentei viagere
Uzufructuarul rentei viagere are dreptul de a percepe, pe durata uzufructului său, veniturile dobândite zi cu zi. Acesta va fi obligat numai la restituirea veniturilor încasate cu anticipaţie.
Art. 740: Dreptul de a spori capitalul
(1)Dreptul de a spori capitalul care face obiectul uzufructului, cum ar fi cel de a dobândi valori mobiliare, aparţine nudului proprietar, iar uzufructuarul are numai dreptul de a exercita uzufructul asupra bunurilor astfel dobândite.
(2)Dacă nudul proprietar cedează dreptul său, bunul dobândit în urma înstrăinării este predat uzufructuarului, care va da socoteală la sfârşitul uzufructului.
Art. 741: Dreptul de vot
(1)Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei părţi indivize, unei cote-părţi din dreptul de proprietate sau oricărui alt bun aparţine uzufructuarului.
(2)Cu toate acestea, aparţine nudului proprietar votul care are ca efect modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social sau bunul deţinut în coproprietate, ori schimbarea destinaţiei acestui bun sau încetarea societăţii, reorganizarea ori încetarea persoanei juridice sau, după caz, a unei întreprinderi.
(3)Repartizarea exercitării dreptului de vot în alte condiţii decât cele prevăzute la alin. (1) şi (2) nu este opozabilă terţilor, afară de cazul în care aceştia au cunoscut-o în mod expres.
Art. 742: Dreptul la dividende
Dividendele a căror distribuire a fost aprobată, în condiţiile legii, de adunarea generală în timpul uzufructului se cuvin uzufructuarului de la data stabilită prin hotărârea adunării generale.
Art. 743: Obligaţia nudului proprietar de a restitui sumele avansate de uzufructuar
(1)Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte datoriile aferente masei patrimoniale sau părţii din masa patrimonială date în uzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie sumele avansate, la stingerea uzufructului, fără nicio dobândă.
(2)În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la alin. (1), nudul proprietar poate, la alegere, să le plătească el însuşi sau să vândă o parte suficientă din bunurile date în uzufruct. Dacă însă nudul proprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul datorează dobânzi pe toata durata uzufructului.
(3)Legatarul uzufructului universal ori cu titlu universal este obligat să achite, în proporţie cu obiectul uzufructului şi fără niciun drept de restituire, legatele cu titlu particular având ca obiect obligaţii de întreţinere sau, după caz, rente viagere.
Art. 744: Dreptul creditorilor asupra bunurilor uzufructului
Dacă plata datoriilor nu se va face în modul prevăzut la art. 743, creditorii pot să urmărească bunurile date în uzufruct.
Art. 745: Uzufructul fondului de comerţ
În lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul unui fond de comerţ nu poate să dispună de bunurile ce îl compun. În situaţia în care dispune de aceste bunuri are obligaţia de a le înlocui cu altele similare şi de valoare egală.
SECŢIUNEA 3: Stingerea uzufructului
Art. 746: Cazurile de stingere a uzufructului
(1)Uzufructul se stinge pe cale principală prin:
a)moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalităţii juridice;
b)ajungerea la termen;
c)consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar şi de nud proprietar se întrunesc în aceeaşi persoană;
d)renunţarea la uzufruct;
e)neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanţe.
(2)Uzufructul se stinge prin decesul ori, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului chiar dacă termenul nu s-a împlinit.
(3)În cazul imobilelor sunt aplicabile dispoziţiile în materie de carte funciară.
Art. 747: Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă
(1)Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
(2)Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces pentru conservarea drepturilor lor; ei se pot angaja să repare stricăciunile şi pot oferi garanţii pentru viitor.
(3)Instanţa poate dispune, după împrejurări, fie stingerea uzufructului, fie preluarea folosinţei bunului de către nudul proprietar, cu obligaţia acestuia de a plăti uzufructuarului o rentă pe durata uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea rentei, instanţa poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară.
Art. 748: Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului
(1)Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit. Când bunul a fost distrus în parte, uzufructul continuă asupra părţii rămase.
(2)În toate cazurile, uzufructul va continua asupra despăgubirii plătite de terţ sau, după caz, asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului. Dispoziţiile art. 712 se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL III: Uzul şi abitaţia
Art. 749: Dreptul de uz
Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
Art. 750: Dreptul de abitaţie
Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere.
Art. 751: Constituirea uzului şi a abitaţiei
Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri prevăzute de lege.
Art. 752: Limitele dreptului de uz şi abitaţie
Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat.
Art. 753: Obligaţia uzuarului şi a titularului dreptului de abitaţie
(1)Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie este îndreptăţit să perceapă toate fructele naturale şi industriale produse de bun ori, după caz, să ocupe întreaga locuinţă, este dator să plătească toate cheltuielile de cultură şi reparaţiile de întreţinere întocmai ca şi uzufructuarul.
(2)Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie nu este îndreptăţit să perceapă decât o parte din fructe ori să ocupe decât o parte din locuinţă, va suporta cheltuielile de cultură sau de întreţinere în proporţie cu partea de care se foloseşte.
Art. 754: Alte dispoziţii aplicabile
Dispoziţiile prezentului capitol se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct.
CAPITOLUL IV: Servituţile
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 755: Noţiune
(1)Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar.
(2)Utilitatea rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia.
Art. 756: Constituirea servituţii
Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune, dispoziţiile în materie de carte funciară rămânând aplicabile.
Art. 757: Acţiunea confesorie de servitute
Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Art. 758: Constituirea servituţii în vederea utilităţii viitoare
Servitutea se poate constitui în vederea unei utilităţi viitoare a fondului dominant.
Art. 759: Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit
(1)Prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit anumite obligaţii pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant.
(2)În acest caz, sub condiţia notării în cartea funciară, obligaţia se transmite dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit.
Art. 760: Servituţile aparente şi neaparente
(1)Servituţile sunt aparente sau neaparente.
(2)Servituţile aparente sunt acelea a căror existenţă este atestată de un semn vizibil de servitute, cum ar fi o uşă, o fereastră, un apeduct.
(3)Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu este atestată de vreun semn vizibil de servitute, cum ar fi servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste o anumită înălţime.
Art. 761: Servituţile continue şi necontinue
(1)Servituţile sunt continue sau necontinue.
(2)Servituţile continue sunt acelea al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi.
(3)Servituţile necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă este necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport.
Art. 762: Servituţile pozitive şi negative
(1)Servituţile sunt pozitive sau negative.
(2)Servituţile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere.
(3)Servituţile negative sunt acelea prin care proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său de proprietate, cum ar fi servitutea de a nu construi.
Art. 763: Dobândirea servituţii prin uzucapiune
Prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin uzucapiune extratabulară pot fi dobândite numai servituţile pozitive.
Art. 764: Alte dispoziţii aplicabile
Modul de exerciţiu al servituţii se dobândeşte în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de servitute.
SECŢIUNEA 2: Drepturile şi obligaţiile proprietarilor
Art. 765: Regulile privind exercitarea şi conservarea servituţii
(1)În lipsa vreunei prevederi contrare, proprietarul fondului dominant poate lua toate măsurile şi poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările pentru a exercita şi conserva servitutea.
(2)Cheltuielile legate de conservarea acestor lucrări revin celor 2 proprietari, proporţional cu avantajele pe care le obţin, în măsura în care lucrările efectuate pentru exerciţiul servituţii sunt necesare şi profită inclusiv fondului aservit.
Art. 766: Exonerarea de răspundere
În toate cazurile în care cheltuielile lucrărilor necesare pentru exercitarea şi conservarea servituţilor revin proprietarului fondului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie renunţând la dreptul de proprietate asupra fondului aservit în întregime sau asupra părţii din fondul aservit necesare pentru exercitarea servituţii în favoarea proprietarului fondului dominant. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
Art. 767: Schimbarea locului de exercitare a servituţii
(1)Proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la orice act care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii. Astfel, el nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.
(2)Dacă are un interes serios şi legitim, proprietarul fondului aservit va putea schimba locul prin care se exercită servitutea în măsura în care exercitarea servituţii rămâne la fel de comodă pentru proprietarul fondului dominant.
Art. 768: Obligaţia de a nu agrava situaţia fondului aservit
Proprietarul fondului dominant nu poate agrava situaţia fondului aservit şi nu poate produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituţii.
Art. 769: Exercitarea servituţii în caz de împărţire a fondurilor
(1)Dacă fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul şi utilitatea fiecărei părţi, fără ca situaţia fondului aservit să poată fi agravată.
(2)Dacă fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi utilitatea fondului dominant, pe toate părţile rezultate din împărţire, sub rezerva prevederilor art. 768.
(3)Cu toate acestea, dacă servitutea este exercitată pentru uzul şi utilitatea exclusivă a uneia dintre părţile despărţite din fondul dominant ori nu se poate exercita decât pe una dintre părţile despărţite din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte părţi se stinge.
SECŢIUNEA 3: Stingerea servituţilor
Art. 770: Cauzele de stingere a servituţilor
(1)Servituţile se sting pe cale principală prin radierea lor din cartea funciară pentru una dintre următoarele cauze:
a)consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b)renunţarea proprietarului fondului dominant;
c)ajungerea la termen;
d)răscumpărarea;
e)imposibilitatea definitivă de exercitare;
f)neuzul timp de 10 ani;
g)dispariţia oricărei utilităţi a acestora.
(2)Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.
Art. 771: Stingerea servituţii prin neuz
(1)Termenul de 10 ani prevăzut la art. 770 alin. (1) lit. f) curge de la data ultimului act de exerciţiu al servituţilor necontinue ori de la data primului act contrar servituţilor continue.
(2)Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către uzufructuar profită şi celorlalţi coproprietari, respectiv nudului proprietar.
Art. 772: Răscumpărarea servituţii de trecere
(1)Servitutea de trecere va putea fi răscumpărată de proprietarul fondului aservit dacă există o disproporţie vădită între utilitatea care o procură fondului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată fondului aservit.
(2)În caz de neînţelegere între părţi, instanţa poate suplini consimţământul proprietarului fondului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două fonduri.
TITLUL IV: Fiducia
Art. 773: Noţiune
Fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.
Art. 774: Izvoarele fiduciei
(1)Fiducia este stabilită prin lege sau prin contract încheiat în formă autentică. Ea trebuie să fie expresă.
(2)Legea în temeiul căreia este stabilită fiducia se completează cu dispoziţiile prezentului titlu, în măsura în care nu cuprinde dispoziţii contrare.
Art. 775: Interdicţia liberalităţii indirecte
Contractul de fiducie este lovit de nulitate absolută dacă prin el se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului.
Art. 776: Părţile contractului de fiducie
(1)Orice persoană fizică sau juridică poate fi constituitor în contractul de fiducie.
(2)Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract numai instituţiile de credit, societăţile de investiţii şi de administrare a investiţiilor, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate.
(3)De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici şi avocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei.
Art. 777: Beneficiarul fiduciei
Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţă persoană.
Art. 778: Reprezentarea intereselor constituitorului
În absenţa unei stipulaţii contrare, constituitorul poate, în orice moment, să desemneze un terţ care să îi reprezinte interesele în executarea contractului şi care să îi exercite drepturile născute din contractul de fiducie.
Art. 779: Conţinutul contractului de fiducie
Contractul de fiducie trebuie să menţioneze, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a)drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile şi orice alte drepturi patrimoniale transferate;
b)durata transferului, care nu poate depăşi 33 de ani începând de la data încheierii sale;
c)identitatea constituitorului sau a constituitorilor;
d)identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;
e)identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puţin regulile care permit determinarea acestora;
f)scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale fiduciarului ori ale fiduciarilor.
Art. 780: Înregistrarea fiscală
(1)Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie şi modificările sale trebuie să fie înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o lună de la data încheierii acestora, la organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat al statului.
(2)Când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi reale imobiliare, acestea sunt înregistrate, în condiţiile prevăzute de lege, sub aceeaşi sancţiune, la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale competent pentru administrarea sumelor datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în raza cărora se află imobilul, dispoziţiile de carte funciară rămânând aplicabile.
(3)Desemnarea ulterioară a beneficiarului, în cazul în care acesta nu este precizat chiar în contractul de fiducie, trebuie să fie făcută, sub aceeaşi sancţiune, printr-un act scris înregistrat în aceleaşi condiţii.
(4)Dacă pentru transmiterea unor drepturi este necesară îndeplinirea unor cerinţe speciale de formă, se va încheia un act separat cu respectarea cerinţelor legale. În aceste cazuri, lipsa înregistrării fiscale atrage aplicarea sancţiunilor administrative prevăzute de lege.
Art. 781: Opozabilitatea fiduciei
(1)Fiducia este opozabilă terţilor de la data menţionării sale în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
(2)Înscrierea drepturilor reale imobiliare, inclusiv a garanţiilor reale imobiliare, care fac obiectul contractului de fiducie se face şi în cartea funciară, pentru fiecare drept în parte.
Art. 782: Precizarea calităţii fiduciarului
(1)Când fiduciarul acţionează în contul masei patrimoniale fiduciare, el poate să facă menţiune expresă în acest sens, cu excepţia cazurilor în care acest lucru este interzis prin contractul de fiducie.
(2)De asemenea, când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi a căror transmitere este supusă publicităţii, în registrul de publicitate fiduciarul poate solicita să se menţioneze denumirea fiduciarului şi calitatea în care acţionează.
(3)În toate cazurile în care constituitorul sau beneficiarul solicită acest lucru în conformitate cu contractul de fiducie, fiduciarul va trebui să îşi precizeze calitatea în care acţionează. În caz contrar, dacă actul este păgubitor pentru constituitor, se va considera că actul a fost încheiat de fiduciar în nume propriu.
Art. 783: Obligaţia de a da socoteală
Contractul de fiducie trebuie să cuprindă condiţiile în care fiduciarul dă socoteală constituitorului cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale. De asemenea, fiduciarul trebuie să dea socoteală, la intervale precizate în contractul de fiducie, beneficiarului şi reprezentantului constituitorului, la cererea acestora.
Art. 784: Puterile şi remunerarea fiduciarului
(1)În raporturile cu terţii, se consideră că fiduciarul are puteri depline asupra masei patrimoniale fiduciare, acţionând ca un veritabil şi unic titular al drepturilor în cauză, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că terţii aveau cunoştinţă de limitarea acestor puteri.
(2)Fiduciarul va fi remunerat potrivit înţelegerii părţilor, iar în lipsa acesteia, potrivit regulilor care cârmuiesc administrarea bunurilor altuia.
Art. 785: Insolvenţa fiduciarului
Deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară.
Art. 786: Limitarea răspunderii în funcţie de separaţia maselor patrimoniale
(1)Bunurile din masa patrimonială fiduciară pot fi urmărite, în condiţiile legii, de titularii de creanţe născute în legătură cu aceste bunuri sau de acei creditori ai constituitorului care au o garanţie reală asupra bunurilor acestuia şi a cărei opozabilitate este dobândită, potrivit legii, anterior stabilirii fiduciei. Dreptul de urmărire poate fi exercitat şi de ceilalţi creditori ai constituitorului, însă numai în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a acţiunii prin care a fost desfiinţat sau a devenit inopozabil, în orice mod, cu efect retroactiv, contractul de fiducie.
(2)Titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din masa patrimonială fiduciară nu pot urmări decât aceste bunuri, cu excepţia cazului în care, prin contractul de fiducie, s-a prevăzut obligaţia fiduciarului sau/şi a constituitorului de a răspunde pentru o parte sau pentru tot pasivul fiduciei. În acest caz, va fi urmărit mai întâi activul masei patrimoniale fiduciare, iar apoi, dacă este necesar, bunurile fiduciarului sau/şi ale constituitorului, în limita şi în ordinea prevăzute în contractul de fiducie.
Art. 787: Răspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate
Pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul răspunde numai cu celelalte drepturi cuprinse în patrimoniul său.
Art. 788: Înlocuirea fiduciarului
(1)Dacă fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol interesele care i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul poate cere în justiţie înlocuirea fiduciarului.
(2)Până la soluţionarea cererii de înlocuire, constituitorul, reprezentantul său sau, în lipsa acestora, beneficiarul va numi un administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare. În cazul în care constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul desemnează concomitent un administrator provizoriu, va prevala desemnarea făcută de constituitor ori de reprezentantul său legal.
(3)Mandatul administratorului provizoriu încetează în momentul înlocuirii fiduciarului sau în momentul respingerii definitive a cererii de înlocuire. Soluţionarea cererii de înlocuire a fiduciarului se realizează de urgenţă şi cu precădere.
(4)Numirea noului fiduciar şi a administratorului provizoriu poate fi dispusă de instanţa de judecată numai cu acordul acestora.
(5)În cazul în care instanţa de judecată a numit un nou fiduciar, acesta va avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul de fiducie.
(6)Constituitorul, reprezentantul acestuia, noul fiduciar sau administratorul provizoriu poate să înregistreze această modificare a fiduciei, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 780 şi 781. Înlocuirea fiduciarului se produce numai după această înregistrare.
Art. 789: Denunţarea, modificarea şi revocarea contractului de fiducie
(1)Cât timp nu a fost acceptat de către beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunţat unilateral de către constituitor.
(2)După acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi modificat sau revocat de către părţi ori denunţat unilateral de către constituitor decât cu acordul beneficiarului sau, în absenţa acestuia, cu autorizarea instanţei judecătoreşti.
Art. 790: Încetarea contractului de fiducie
(1)Contractul de fiducie încetează prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmărit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului.
(2)El încetează, de asemenea, în cazul în care toţi beneficiarii renunţă la fiducie, iar în contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea situaţie. Declaraţiile de renunţare sunt supuse aceloraşi formalităţi de înregistrare ca şi contractul de fiducie. Încetarea se produce la data finalizării formalităţilor de înregistrare pentru ultima declaraţie de renunţare.
(3)Contractul de fiducie încetează şi în momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizării persoanei juridice.
Art. 791: Efectele încetării contractului de fiducie
(1)Când contractul de fiducie încetează, masa patrimonială fiduciară existentă în acel moment se transferă la beneficiar, iar în absenţa acestuia, la constituitor.
(2)Contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului sau al constituitorului se va produce numai după plata datoriilor fiduciare.
TITLUL V: Administrarea bunurilor altuia
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 792: Calitatea de administrator al bunurilor altuia
(1)Persoana care este împuternicită, prin legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de administrator al bunurilor altuia.
(2)Împuternicirea prin legat produce efecte dacă este acceptată de administratorul desemnat.
(3)Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare.
(4)Administratorul persoană fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Art. 793: Remuneraţia administratorului
(1)Cu excepţia cazului în care, potrivit legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a părţilor ori împrejurărilor concrete, administrarea se realizează cu titlu gratuit, administratorul are dreptul la o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv sau prin înţelegerea ulterioară a părţilor, prin lege ori, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. În acest ultim caz, se va ţine seama de uzanţe şi, în lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator.
(2)Persoana care acţionează fără a avea acest drept sau fără a fi autorizată în acest sens nu are dreptul la remuneraţie, rămânând aplicabile, dacă este cazul, regulile de la gestiunea de afaceri.
Art. 794: Domeniul de aplicare
În absenţa unor dispoziţii legale speciale, prevederile prezentului titlu se aplică în toate cazurile de administrare a bunurilor altuia.
CAPITOLUL II: Formele de administrare
SECŢIUNEA 1: Administrarea simplă
Art. 795: Noţiune
Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite.
Art. 796: Atribuţiile administratorului
(1)Cel împuternicit cu administrarea simplă este ţinut să culeagă fructele bunurilor şi să exercite drepturile aferente administrării acestora.
(2)Administratorul încasează creanţele administrate, eliberând în mod valabil chitanţele corespunzătoare, şi exercită drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are în administrare, precum dreptul de vot, de conversie şi de răscumpărare.
Art. 797: Menţinerea destinaţiei bunurilor
Administratorul este obligat să continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fără a schimba destinaţia acestora, cu excepţia cazului în care este autorizat de către beneficiar sau, în caz de împiedicare a acestuia, de către instanţa judecătorească.
Art. 798: Investirea sumelor de bani
(1)Administratorul este obligat să investească sumele de bani aflate în administrarea sa, în conformitate cu dispoziţiile prezentului titlu referitoare la plasamentele considerate sigure.
(2)Administratorul poate, totodată, să modifice investiţiile efectuate anterior dobândirii de către acesta a calităţii sale ori efectuate de el însuşi în calitate de administrator.
Art. 799: Autorizarea actelor de dispoziţie
(1)Când administrarea are ca obiect un bun individual determinat, administratorul va putea să înstrăineze cu titlu oneros bunul sau să îl greveze cu o garanţie reală, atunci când este necesar pentru conservarea valorii bunului, achitarea datoriilor ori menţinerea modului de folosinţă potrivit destinaţiei obişnuite a bunului, numai cu autorizarea beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia ori în cazul în care acesta nu a fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti.
(2)Un bun supus pericolului deprecierii sau pieirii imediate poate fi înstrăinat fără această autorizare.
(3)Când administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un patrimoniu, administratorul poate să înstrăineze un bun individual determinat sau să îl greveze cu o garanţie reală ori de câte ori este necesar pentru buna administrare a universalităţii, în celelalte cazuri, este necesară autorizarea prealabilă a beneficiarului sau, după caz, a instanţei judecătoreşti.
(4)Încheierea actului de înstrăinare în lipsa autorizării prealabile cerute potrivit prezentului articol atrage, în cazul în care cauzează prejudicii, obligaţia de reparare integrală şi reprezintă motiv de înlocuire a administratorului.
SECŢIUNEA 2: Administrarea deplină
Art. 800: Atribuţiile administratorului
Persoana împuternicită cu administrarea deplină este ţinută să conserve şi să exploateze în mod profitabil bunurile, să sporească patrimoniul sau să realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în măsura în care aceasta este în interesul beneficiarului.
Art. 801: Întinderea puterilor administratorului
Pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor sale, administratorul va putea să înstrăineze, cu titlu oneros, bunurile sau să le greveze cu un drept real ori chiar să le schimbe destinaţia, precum şi să efectueze orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice formă de investiţie.
CAPITOLUL III: Regimul juridic al administrării
SECŢIUNEA 1: Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar
Art. 802: Limitele răspunderii administratorului
(1)Administratorul bunurilor altuia acţionează numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite şi este ţinut, în exercitarea atribuţiilor sale, să respecte obligaţiile ce îi incumbă potrivit legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a părţilor.
(2)Administratorul nu va fi răspunzător pentru pieirea bunurilor pricinuită de forţa majoră, vechimea sau natura perisabilă a bunurilor ori de folosirea obişnuită şi autorizată a acestora.
Art. 803: Obligaţia de diligenţă, onestitate şi loialitate
(1)Administratorul trebuie să acţioneze cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
(2)Administratorul trebuie, totodată, să acţioneze cu onestitate şi loialitate în vederea realizării optime a intereselor beneficiarului sau a scopului urmărit.
Art. 804: Evitarea conflictului de interese
(1)Administratorul nu îşi poate exercita atribuţiile în interesul său propriu sau al unei terţe persoane.
(2)Administratorul este obligat să evite apariţia unui conflict între interesul său propriu şi obligaţiile sale de administrator.
(3)În măsura în care administratorul însuşi este şi beneficiar, acesta este ţinut să îşi exercite atribuţiile în interesul comun al tuturor beneficiarilor, prin acordarea unui tratament egal interesului său şi celui al celorlalţi beneficiari.
Art. 805: Anunţarea conflictului de interese
Administratorul este obligat să îl anunţe de îndată pe beneficiar despre orice interes pe care l-ar avea într-o anumită activitate şi care este de natură să îl pună într-o situaţie de conflict de interese, precum şi drepturile pe care le-ar putea invoca împotriva beneficiarului sau a bunurilor administrate, indicând, după caz, natura şi valoarea drepturilor respective, cu excepţia intereselor şi drepturilor născute din actul constitutiv al administrării.
Art. 806: Interdicţia dobândirii de drepturi în legătură cu bunurile administrate
(1)În timpul exercitării calităţii sale, administratorul nu va putea deveni parte la niciun contract având ca obiect bunurile administrate sau să dobândească, altfel decât prin succesiune, orice fel de drepturi asupra bunurilor respective sau împotriva beneficiarului.
(2)Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), administratorul va putea încheia actele menţionate, cu împuternicirea expresă a beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia sau în cazul în care acesta nu a fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti.
Art. 807: Separaţia bunurilor administrate
Administratorul este obligat să ţină o evidenţă a bunurilor sale proprii distinctă de cea a bunurilor preluate în administrare. Această obligaţie subzistă şi în cazul în care, la preluarea bunurilor beneficiarului administrării, nu a fost întocmit un inventar.
Art. 808: Interdicţia folosirii bunurilor administrate în interes propriu
În absenţa acordului beneficiarului sau a împuternicirii conferite prin lege, prin actul constitutiv ori prin înţelegerea ulterioară a părţilor, administratorul este obligat a nu folosi în propriul său avantaj bunurile administrate, precum şi datele sau informaţiile care îi parvin în virtutea administrării.
Art. 809: Interdicţia actelor de dispoziţie cu titlu gratuit
Administratorul nu va putea dispune cu titlu gratuit de bunurile sau drepturile care îi sunt încredinţate, cu excepţia cazului în care interesul unei bune administrări o impune.
Art. 810: Dreptul de a reprezenta în justiţie
Administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate.
Art. 811: Imparţialitatea administratorului
Dacă există mai mulţi beneficiari, concomitenţi sau succesivi, administratorul este ţinut să acţioneze cu imparţialitate, ţinând cont de drepturile şi interesele fiecăruia dintre ei.
Art. 812: Atenuarea răspunderii administratorului
În aprecierea limitelor răspunderii administratorului şi a despăgubirilor datorate de acesta, instanţa judecătorească va putea reduce întinderea acestora, ţinând cont de circumstanţele asumării administrării sau de caracterul gratuit al serviciului administratorului.
SECŢIUNEA 2: Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului în raporturile cu terţii
Art. 813: Răspunderea personală a administratorului
(1)Administratorul care, în limitele puterilor conferite, îşi asumă obligaţii în numele beneficiarului sau al fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară, nu va fi ţinut personal răspunzător faţă de terţii contractanţi.
(2)Administratorul este personal răspunzător faţă de terţii cu care contractează dacă se obligă în nume propriu, sub rezerva drepturilor deţinute de aceştia împotriva beneficiarului sau, după caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.
Art. 814: Răspunderea personală a administratorului în cazul depăşirii puterilor conferite
Administratorul care îşi depăşeşte puterile este ţinut personal faţă de terţii cu care a contractat, în măsura în care aceştia nu au cunoscut faptul depăşirii puterilor ori beneficiarul nu a ratificat în mod expres sau tacit actul încheiat de administrator cu depăşirea puterilor conferite.
Art. 815: Depăşirea puterilor încredinţate mai multor persoane
(1)Se consideră o depăşire a puterilor conferite fapta administratorului de a exercita în mod individual atribuţiile pe care trebuie să le exercite împreună cu altcineva.
(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), nu constituie o încălcare a puterilor exercitarea acestora într-un mod mai avantajos decât acela care îi era impus prin actul de împuternicire.
Art. 816: Limitarea răspunderii beneficiarului faţă de terţi
(1)Beneficiarul răspunde faţă de terţi pentru prejudiciile pricinuite în mod culpabil de administrator în exercitarea atribuţiilor sale numai până la concurenţa câştigului obţinut.
(2)Prevederile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, în cazul masei patrimoniale fiduciare.
Art. 817: Administratorul aparent
Orice persoană care, având capacitate deplină de exerciţiu, creează aparenţa despre o altă persoană că este administratorul bunurilor sale va fi ţinută de toate contractele pe care această din urmă persoană le încheie cu terţii de bună-credinţă.
SECŢIUNEA 3: Inventar, garanţii şi asigurare
Art. 818: Izvorul obligaţiei privind inventarul, garanţiile şi asigurarea
(1)Administratorul nu este obligat să facă inventarul, să subscrie o poliţă de asigurare sau să furnizeze o altă garanţie pentru buna executare a îndatoririlor sale, în absenţa unei clauze a actului constitutiv, a înţelegerii ulterioare a părţilor, a unei dispoziţii legale contrare sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate la cererea beneficiarului sau a oricărei persoane interesate.
(2)În cazul în care o asemenea obligaţie a fost stabilită în sarcina administratorului prin lege sau prin hotărâre judecătorească, administratorul va putea solicita instanţei judecătoreşti, pentru motive temeinice, să fie dispensat de îndeplinirea ei.
Art. 819: Criteriile pentru aprecierea motivelor temeinice
(1)În soluţionarea cererilor prevăzute la art. 818, instanţa judecătorească va ţine seama de valoarea bunurilor, de situaţia părţilor, precum şi de alte circumstanţe.
(2)Instanţa nu va putea admite cererea de stabilire a obligaţiei administratorului privind inventarul, garanţiile sau asigurarea, dacă pe această cale s-ar încălca o clauză contrară din actul constitutiv sau din înţelegerea ulterioară a părţilor.
Art. 820: Cuprinsul inventarului
(1)În cazurile în care administratorul este obligat să întocmească un inventar, acesta trebuie să cuprindă o enumerare completă a bunurilor încredinţate sau a conţinutului masei patrimoniale ori a patrimoniului supus administrării.
(2)Inventarul conţine, ori de câte ori este cazul:
a)datele de identificare a bunurilor imobile şi descrierea bunurilor mobile, cu indicarea valorii acestora, iar în cazul unei universalităţi de bunuri mobile, o identificare corespunzătoare a universalităţii respective;
b)identificarea sumelor de bani;
c)lista instrumentelor financiare.
(3)De asemenea, în cazul administrării unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu, inventarul cuprinde lista datoriilor şi se încheie cu o recapitulaţie a activului şi pasivului.
(4)Administratorul are obligaţia să notifice beneficiarului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data şi locul întocmirii inventarului.
(5)Inventarul se întocmeşte fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub semnătură privată cuprinzând data şi locul întocmirii şi semnat de autor şi de beneficiar, iar în absenţa acestuia din urmă, de 2 martori. Constatările cu privire la care beneficiarul nu a făcut obiecţiuni au deplină forţă probantă faţă de acesta din urmă.
Art. 821: Bunurile de uz personal
În măsura în care patrimoniul administrat cuprinde bunuri de uz personal ale titularului sau, după caz, ale defunctului, în inventar se face o menţiune de ordin general cu privire la acestea, descriindu-se doar obiectele de îmbrăcăminte, înscrisurile personale, bijuteriile sau obiectele de uz curent a căror valoare individuală depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 100 euro.
Art. 822: Starea bunurilor indicate în inventar
Bunurile indicate în inventar sunt prezumate a fi în bună stare la data întocmirii acestuia, cu excepţia cazului în care inventarul cuprinde o menţiune contrară agreată de beneficiar sau, în absenţa acordului beneficiarului, menţiunea este însoţită de un document doveditor.
Art. 823: Comunicarea şi contestarea inventarului
(1)O copie a inventarului va fi predată de administrator persoanei care l-a desemnat şi beneficiarului, precum şi oricărei alte persoane interesate despre care acesta are cunoştinţă.
(2)Inventarul poate fi făcut public numai în cazurile şi potrivit procedurii prevăzute de lege.
(3)Orice persoană interesată poate contesta în justiţie inventarul sau oricare dintre menţiunile conţinute de acesta şi va putea solicita întocmirea unui nou inventar, cu participarea unui expert judiciar.
Art. 824: Asigurarea facultativă
(1)Chiar în absenţa unei obligaţii stabilite prin lege, prin actul constitutiv sau prin înţelegerea părţilor ori prin hotărâre judecătorească, administratorul poate asigura bunurile încredinţate împotriva riscurilor obişnuite, precum furtul sau incendiul, pe cheltuiala beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar.
(2)Administratorul poate subscrie, totodată, o poliţă de asigurare profesională pentru buna executare a obligaţiilor sale.
(3)Cheltuielile prilejuite de asigurarea prevăzută la alin. (2) sunt în sarcina beneficiarului sau ale patrimoniului fiduciar, în cazul în care administrarea este efectuată cu titlu gratuit.
SECŢIUNEA 4: Administrarea colectivă şi delegarea
Art. 825: Adoptarea hotărârilor
În cazul în care sunt desemnate mai multe persoane în calitate de administratori, dacă legea sau actul de desemnare nu prevede altfel, hotărârile se iau prin voinţa majorităţii acestora.
Art. 826: Adoptarea hotărârilor în situaţii speciale
(1)Administratorii vor putea efectua în mod individual acte de conservare.
(2)În cazul în care nu se pot lua hotărâri în mod valabil din cauza opunerii constante a unora dintre administratori, celelalte acte de administrare a bunurilor altuia vor putea fi făcute, în caz de urgenţă, cu autorizarea instanţei judecătoreşti.
(3)În măsura în care neînţelegerile dintre administratori persistă, iar administrarea este serios afectată, instanţa va putea dispune, la solicitarea oricărei persoane interesate, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a)stabilirea unui mecanism simplificat de adoptare a hotărârilor;
b)repartizarea atribuţiilor între administratori;
c)conferirea votului decisiv, în caz de paritate de voturi, unuia dintre administratori;
d)înlocuirea administratorului sau, după caz, a administratorilor cărora le este imputabilă situaţia creată.
Art. 827: Răspunderea solidară
(1)Administratorii sunt răspunzători în mod solidar pentru îndeplinirea atribuţiilor lor.
(2)Cu toate acestea, în cazul în care atribuţiile sunt repartizate prin lege, actul de desemnare sau hotărâre judecătorească, iar repartizarea a fost respectată, fiecare administrator este răspunzător doar pentru partea sa de administrare.
Art. 828: Prezumţia de aprobare a hotărârilor
(1)Se prezumă că administratorul a aprobat toate hotărârile adoptate de ceilalţi administratori şi va răspunde pentru acestea în solidar cu ei în măsura în care nu s-a opus în momentul adoptării hotărârii şi nu a notificat această opoziţie beneficiarului într-un termen rezonabil.
(2)Se prezumă că administratorul a aprobat hotărârea adoptată în absenţa sa în măsura în care nu îşi face cunoscută opoziţia celorlalţi administratori şi beneficiarului într-un termen rezonabil de la data la care a luat cunoştinţă de hotărârea respectivă.
(3)Administratorul nu va răspunde în situaţia în care nu a putut, pentru motive temeinice, să notifice opoziţia sa în condiţiile alin. (1).
Art. 829: Delegarea
(1)Administratorul îşi poate delega parţial atribuţiile sau poate împuternici un terţ să îl reprezinte la încheierea unui act determinat.
(2)Administratorul nu poate delega unei terţe persoane administrarea generală sau exerciţiul unei puteri discreţionare, cu excepţia cazului în care delegarea se face către un coadministrator.
(3)Administratorul răspunde pentru faptele celui substituit în măsura în care beneficiarul nu a autorizat în mod expres substituirea, iar în cazul în care autorizarea există, răspunde numai pentru lipsa de diligenţă în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului.
Art. 830: Răspunderea reprezentantului administratorului
(1)Actele prin care reprezentantul administratorului a încălcat prevederile actului de desemnare sau uzanţele sunt inopozabile beneficiarului.
(2)De asemenea, beneficiarul se poate îndrepta împotriva reprezentantului administratorului pentru prejudiciile suferite, chiar dacă era autorizat expres să încredinţeze reprezentarea.
SECŢIUNEA 5: Plasamentele considerate sigure
Art. 831: Categoriile de plasamente considerate sigure
(la data 30-sep-2011 Art. 831 din cartea III, titlul V, capitolul III, sectiunea 5 a se vedea referinte de aplicare din Regulamentul 10/2011 )
(la data 30-sep-2011 Art. 831 din cartea III, titlul V, capitolul III, sectiunea 5 a se vedea referinte de aplicare din Regulamentul 15/2011 )
Sunt prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca Naţională a României şi de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Art. 832: Limitele prudenţiale ale efectuării plasamentelor
(1)Administratorul hotărăşte cu privire la efectuarea plasamentelor în funcţie de randament şi de creşterea estimată a valorii. Administratorul va căuta să realizeze un portofoliu diversificat, care să producă venituri fixe şi, respectiv, variabile, într-o proporţie stabilită în funcţie de conjunctura economică.
(2)Administratorul nu va putea achiziţiona mai mult de 5% din acţiunile aceleiaşi societăţi comerciale şi nici nu va putea achiziţiona acţiuni, obligaţiuni sau alte valori mobiliare ale unei persoane juridice care nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a dividendelor ori dobânzilor sau acorda împrumuturi persoanei juridice respective.
Art. 833: Plasarea sumelor de bani
(1)Administratorul va putea depozita sumele de bani care îi sunt încredinţate la o instituţie de credit sau de asigurare ori la un organism de plasament colectiv, în măsura în care depozitul este rambursabil la vedere sau în urma unui aviz de maximum 30 de zile.
(2)Administratorul va putea efectua, totodată, depuneri pe perioade mai lungi în măsura în care acestea sunt garantate integral de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar sau, după caz, de Fondul de protejare a asiguraţilor.
(3)În lipsa garanţiei prevăzute la alin. (2), administratorul nu va putea efectua depuneri pe perioade mai lungi, cu excepţia cazului în care instanţa îl autorizează în acest sens şi în conformitate cu regulile determinate de aceasta.
Art. 834: Menţinerea plasamentelor anterioare
(1)Administratorul va putea menţine plasamentele existente la data preluării funcţiei chiar dacă acestea nu sunt considerate sigure.
(2)Administratorul va putea, totodată, să deţină valori mobiliare care le înlocuiesc pe cele deţinute anterior ca urmare a reorganizării, lichidării sau fuziunii persoanei juridice emitente.
Art. 835: Obligaţia de reparare a prejudiciului pentru plasamentele nesigure
(1)Se prezumă că un administrator acţionează prudent dacă îşi îndeplineşte atribuţiile în conformitate cu prevederile prezentei secţiuni.
(2)Administratorul care efectuează un alt plasament decât cele menţionate la art. 831 şi care nu a fost autorizat expres de către beneficiar va fi ţinut să repare prejudiciul rezultat fără a se ţine seama de existenţa vreunei culpe.
Art. 836: Obligaţia administratorului de a-şi arăta calitatea
(1)Administratorul trebuie să indice calitatea sa şi persoana beneficiarului pentru plasamentele făcute în cursul administrării.
(2)În caz contrar, plasamentul şi profitul aferent vor reveni tot beneficiarului. Dacă plasamentele sunt nerentabile, administratorul va acoperi personal pierderile cauzate beneficiarului.
SECŢIUNEA 6: Repartiţia profiturilor şi a pierderilor
Art. 837: Repartiţia profitului şi a pierderilor
(1)Repartiţia profitului şi a pierderilor între beneficiarul fructelor şi cel al capitalului se va realiza în conformitate cu prevederile actului constitutiv.
(2)În lipsa unei indicaţii exprese în act, repartiţia se face echitabil, ţinând seama de obiectul administrării, de circumstanţele care au dat naştere la administrare, precum şi de practicile contabile general acceptate.
Art. 838: Debitarea contului de venituri
(1)Contul de venituri se va debita cu sumele reprezentând următoarele cheltuieli şi alte cheltuieli de natură similară, în următoarea ordine:
a)impozitele şi taxele plătite, aferente bunurilor administrate;
b)jumătate din remuneraţia administratorului şi din cheltuielile rezonabile efectuate de acesta pentru administrarea comună a capitalului şi a dobânzilor;
c)primele de asigurare, costurile reparaţiilor minore, precum şi celelalte cheltuieli obişnuite ale administrării;
d)cheltuielile efectuate pentru conservarea drepturilor beneficiarului fructelor şi jumătate din costurile prilejuite de descărcarea judiciară de gestiune, în măsura în care instanţa judecătorească nu dispune altfel;
e)costurile amortizării bunurilor, cu excepţia celor utilizate în scop personal de către beneficiar.
(2)Administratorul va putea repartiza cheltuielile importante pe o perioadă de timp rezonabilă, pentru a menţine veniturile la un nivel constant.
Art. 839: Debitarea contului de capital
(1)Contul de capital se va debita cu sumele reprezentând cheltuieli care nu sunt trecute în debitul contului de venituri, precum cheltuielile referitoare la investiţiile de capital, înstrăinarea de bunuri, conservarea drepturilor beneficiarului capitalului sau a dreptului de proprietate a bunurilor administrate.
(2)Contul de capital se va debita, totodată, cu sumele reprezentând taxe şi impozite plătite asupra câştigurilor din capital, chiar şi atunci când legea specială le califică impozite pe venit.
Art. 840: Momentul naşterii dreptului beneficiarului la venitul net
Beneficiarul fructelor este îndreptăţit la venitul net rezultat din administrarea bunurilor începând cu data prevăzută în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea date, de la momentul începerii administrării ori, după caz, al decesului testatorului.
Art. 841: Dobândirea fructelor
(1)Când beneficiarul este proprietarul bunului frugifer, fructele se dobândesc potrivit regulilor prevăzute la art. 550 alin. (2) şi (3). În cazul în care beneficiarul este o terţă persoană, se aplică în mod corespunzător regulile prevăzute la art. 710 şi 711.
(2)Dividendele şi distribuţiile unei persoane juridice se datorează de la data indicată în hotărârea de distribuţie sau, în lipsa acesteia, de la data hotărârii respective. Beneficiarul nu va avea dreptul la plata dividendelor stabilite ulterior momentului încetării dreptului său.
SECŢIUNEA 7: Darea de seamă anuală
Art. 842: Obligaţia privind darea de seamă
Cel puţin o dată pe an administratorul îi va prezenta beneficiarului o dare de seamă a gestiunii sale.
Art. 843: Conţinutul şi auditarea dării de seamă
(1)Darea de seamă trebuie să cuprindă toate informaţiile necesare verificării exactităţii acesteia.
(2)La cererea persoanei interesate, darea de seamă poate fi auditată de către un expert independent.
(3)În cazul în care administratorul se opune auditării, persoana interesată poate să solicite instanţei judecătoreşti desemnarea unui expert independent pentru a verifica darea de seamă.
Art. 844: Darea de seamă în ipoteza în care sunt mai mulţi administratori
Dacă sunt mai mulţi administratori, aceştia vor întocmi o singură dare de seamă, cu excepţia cazului în care atribuţiile lor au fost repartizate prin lege, prin actul constitutiv sau de către instanţa judecătorească, iar această repartizare a fost respectată.
Art. 845: Examinarea registrelor
Administratorul este obligat să îi permită beneficiarului, în orice moment, examinarea registrelor şi a documentelor justificative ce au legătură cu gestiunea sa.
CAPITOLUL IV: Încetarea administrării
SECŢIUNEA 1: Cauzele de încetare
Art. 846: Cazurile de încetare
Administrarea încetează:
a)prin stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate;
b)prin expirarea termenului sau împlinirea condiţiei stipulate în actul constitutiv;
c)prin îndeplinirea scopului administrării sau prin încetarea cauzei care a dat naştere administrării;
d)prin denunţarea de către beneficiar a actului de desemnare, ca urmare a solicitării comunicate administratorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, de a restitui bunurile de îndată;
e)prin înlocuirea administratorului de către beneficiar sau de către instanţa judecătorească, la cererea altei persoane interesate;
f)prin decesul, punerea sub interdicţie judecătorească, renunţarea administratorului ori supunerea acestuia la procedura insolvenţei;
g)prin punerea sub interdicţie judecătorească a beneficiarului sau supunerea acestuia la procedura insolvenţei, în măsura în care aceasta afectează bunurile administrate.
Art. 847: Notificarea renunţării
(1)Administratorul poate renunţa la atribuţiile sale, pe baza notificării adresate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, beneficiarului şi, după caz, celorlalţi administratori sau persoanei împuternicite să desemneze un înlocuitor.
(2)Notificarea va cuprinde un termen de preaviz rezonabil, care să îi permită beneficiarului să numească un alt administrator sau să preia el însuşi administrarea bunurilor. În caz contrar, administratorul va repara prejudiciul cauzat prin renunţarea sa intempestivă.
(3)Renunţarea administratorului produce efecte de la data expirării termenului de preaviz.
Art. 848: Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului
(1)Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului va fi comunicată beneficiarului şi, după caz, celorlalţi administratori, de către moştenitorii acestuia sau executorul testamentar ori de către tutorele administratorului.
(2)Moştenitorii, executorul testamentar şi tutorele, după caz, sunt obligaţi să întreprindă, în privinţa oricărei afaceri începute, orice măsură imediată care este necesară pentru prevenirea producerii unei pierderi, precum şi să dea socoteală şi să predea bunurile către persoana îndreptăţită.
Art. 849: Obligaţiile asumate ulterior încetării administrării
(1)Obligaţiile asumate faţă de terţi, ulterior încetării administrării, de un administrator de bună-credinţă sunt pe deplin valabile şi îl obligă pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar.
(2)Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul obligaţiilor asumate de administrator ulterior încetării administrării, atunci când aceasta este o consecinţă necesară sau o măsură necesară pentru prevenirea pierderilor.
(3)Beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ţinut de obligaţiile asumate faţă de terţii care nu au cunoscut faptul încetării administrării.
(4)Fiduciarul răspunde numai în limitele activului masei patrimoniale fiduciare.
SECŢIUNEA 2: Darea de seamă şi predarea bunurilor
Art. 850: Darea de seamă finală
(1)La încetarea raporturilor de administrare, administratorul va prezenta o dare de seamă finală beneficiarului şi, după caz, administratorului înlocuitor sau celorlalţi administratori. În cazul încetării simultane a raporturilor de administrare ale mai multor administratori, aceştia vor prezenta o singură dare de seamă, cu excepţia cazului în care atribuţiile acestora sunt separate.
(2)Darea de seamă va cuprinde toate datele necesare pentru a permite verificarea exactităţii sale. Registrele şi celelalte documente justificative vor putea fi consultate de persoanele interesate.
(3)Acceptarea dării de seamă de către beneficiar îl descarcă pe administrator.
Art. 851: Descărcarea judiciară de gestiune
(1)În cazul în care oricare dintre beneficiari nu acceptă darea de seamă, administratorul poate cere instanţei judecătoreşti să o încuviinţeze.
(2)Ori de câte ori se consideră necesar, instanţa judecătorească va dispune efectuarea unei expertize de specialitate.
Art. 852: Locul predării bunurilor
În lipsa unei stipulaţii contrare, administratorul predă bunurile administrate la locul unde se găsesc acestea.
Art. 853: Întinderea obligaţiei de restituire
(1)Administratorul este obligat să predea tot ce a primit în exercitarea atribuţiilor sale, chiar dacă plata primită de la terţ este nedatorată beneficiarului sau, după caz, fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.
(2)Administratorul este, de asemenea, obligat să restituie orice profit sau orice alt avantaj patrimonial realizat în folos personal prin utilizarea, fără permisiune, a datelor şi a informaţiilor obţinute în virtutea calităţii sale.
(3)Administratorul care a folosit, fără permisiune, un bun este obligat să îl indemnizeze pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare cu echivalentul folosinţei bunului.
Art. 854: Suportarea cheltuielilor administrării
(1)Cheltuielile administrării, inclusiv cele ocazionate de prezentarea dării de seamă şi de predarea bunurilor, sunt în sarcina beneficiarului sau, după caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.
(2)În cazul renunţării, denunţării actului de desemnare sau al înlocuirii administratorului, beneficiarul ori fiduciarul, în contul masei patrimoniale fiduciare, are în sarcină, pe lângă cheltuielile menţionate la alin. (1), şi plata remuneraţiei cuvenite administratorului în raport cu durata activităţii sale.
Art. 855: Data curgerii dobânzilor
(1)Administratorul datorează dobânzi asupra soldului de la data acceptării ori a încuviinţării judiciare a dării de seamă sau, după caz, de la data notificării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin orice alt mijloc prevăzut de lege.
(2)Beneficiarul sau fiduciarul, pentru masa patrimonială fiduciară, datorează dobânzi pentru sumele cuvenite administratorului doar de la punerea în întârziere potrivit alin. (1).
Art. 856: Deducerea remuneraţiei
(1)Administratorul poate deduce din soldul administrării remuneraţia care îi este datorată de beneficiar sau de fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare, pentru activitatea sa.
(2)Administratorul are drept de retenţie asupra bunului administrat până la plata integrală a datoriei faţă de el.
Art. 857: Solidaritatea beneficiarilor
În caz de pluralitate de beneficiari, aceştia sunt ţinuţi solidar la îndeplinirea obligaţiilor faţă de administrator.
TITLUL VI: Proprietatea publică
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 858: Definiţia dreptului de proprietate publică
Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Art. 859: Obiectul proprietăţii publice. Delimitarea de domeniul privat
(1)Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
(2)Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Art. 860: Domeniul public naţional, judeţean şi local
(1)Bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local.
(2)Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi local se face în condiţiile legii.
(3)Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a modificării legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.
Art. 861: Caracterele dreptului de proprietate publică
(1)Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
(2)Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
(3)În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate.
Art. 862: Limitele exercitării dreptului de proprietate publică
(1)Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
(2)Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.
(3)În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.
Art. 863: Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
a)prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b)prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c)prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d)prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e)prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;
f)prin alte moduri stabilite de lege.
Art. 864: Stingerea dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Art. 865: Apărarea dreptului de proprietate publică
(1)Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului.
(2)Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi:
a)să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică;
b)să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
(3)Dispoziţiile art. 563 se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL II: Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generate
Art. 866: Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
SECŢIUNEA 2: Dreptul de administrare
Art. 867: Constituirea dreptului de administrare
(1)Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local.
(2)Autorităţile prevăzute la alin. (1) controlează modul de exercitare a dreptului de administrare.
Art. 868: Exercitarea dreptului de administrare
(1)Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.
(2)Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.
Art. 869: Stingerea dreptului de administrare
Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
Art. 870: Apărarea dreptului de administrare
(1)Apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului.
(2)Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA 3: Dreptul de concesiune
Art. 871: Conţinutul dreptului de concesiune
(1)Concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune.
(2)Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică.
(3)Procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea contractului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevăzute de lege.
Art. 872: Exercitarea dreptului de concesiune
(1)Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii.
(2)Fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire, productele bunului concesionat revin concesionarului.
(3)În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.
Art. 873: Apărarea dreptului de concesiune
(1)Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune revine concesionarului.
(2)Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA 4: Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit
Art. 874: Conţinutul şi limitele dreptului de folosinţă cu titlu gratuit
(1)Dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică.
(2)În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului.
(3)Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se aplică în mod corespunzător.
Art. 875: Apărarea dreptului de folosinţă cu titlu gratuit
(1)Apărarea în justiţie a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit revine titularului dreptului.
(2)Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
TITLUL VII: Cartea funciară
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 876: Scopul şi obiectul cărţii funciare
(1)Cartea funciară descrie imobilele şi arată drepturile reale ce au ca obiect aceste bunuri.
(2)În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară şi alte drepturi, fapte sau raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
(3)Prin imobil, în sensul prezentului titlu, se înţelege una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar, situate pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale şi care sunt identificate printr-un număr cadastral unic.
Art. 877: Drepturile tabulare
Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
Art. 878: Obiectul drepturilor tabulare
(1)Obiectul drepturilor tabulare este imobilul, definit la art. 876 alin. (3), care după înscrierea în cartea funciară nu mai poate să fie modificat decât cu respectarea regulilor de carte funciară.
(2)Aceeaşi carte funciară nu poate cuprinde decât un singur imobil.
(3)Mai mulţi proprietari nu pot fi înscrişi în aceeaşi carte funciară decât dacă se află în coproprietate pe cote-părţi ori în devălmăşie.
Art. 879: Modificarea imobilului înscris în cartea funciară
(1)Imobilul înscris în cartea funciara se poate modifica prin alipiri, dacă mai multe imobile alăturate se unesc într-un singur imobil sau dacă se adaugă o parte dintr-un imobil la un alt imobil ori, după caz, se măreşte întinderea acestuia.
(2)De asemenea, imobilul înscris în cartea funciară se modifică şi prin dezlipiri, dacă se desparte o parte din imobil sau se micşorează întinderea acestuia.
(3)Alipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu sarcini nu se poate face decât cu consimţământul titularilor acelor sarcini. Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie să fie abuziv, el putând fi cenzurat de către instanţa judecătorească.
(4)Dacă însă creditorii ipotecari consimt la alipirea sau, după caz, atât la dezlipirea, cât şi la alipirea imobilului grevat la un alt imobil, în lipsă de convenţie contrară, ipotecile vor lua rang după cele ce grevează imobilul la care s-a făcut alipirea.
(5)Operaţiunile de modificare a imobilului înscris în cartea funciară, prin alipiri sau dezlipiri, au caracter material şi nu implică niciun transfer de proprietate.
Art. 880: Înscrierile în caz de alipire sau dezlipire
(1)În caz de alipire sau dezlipire, imobilele rezultate se vor transcrie în cărţi funciare noi, cu menţionarea noului număr cadastral pentru fiecare imobil, iar cartea funciară sau, după caz, vechile cărţi funciare se vor închide, fără a se mai putea redeschide pentru alte înscrieri.
(2)Dacă întregul imobil înscris în cartea funciară a fost transcris, aceasta se va închide şi nu va mai putea fi redeschisă pentru noi înscrieri.
Art. 881: Felurile înscrierilor
(1)Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.
(2)Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
(3)Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile anume prevăzute de lege.
Art. 882: Înscrierea drepturilor reale afectate de modalităţi
(1)Drepturile reale sub condiţie suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează. Ele se pot însă înscrie provizoriu.
(2)Termenul extinctiv sau sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii provizorii.
Art. 883: Cercetarea cărţii funciare
(1)Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.
(2)La cerere, se vor elibera extrase sau copii certificate, conforme cu exemplarul original aflat în arhivă.
(3)Nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoştinţă de existenţa vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară.
Art. 884: Procedura de înscriere
Procedura de înscriere în cartea funciară se va stabili prin lege specială.
CAPITOLUL II: Înscrierea drepturilor tabulare
Art. 885: Dobândirea şi stingerea drepturilor reale asupra imobilelor
(1)Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
(2)Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului, dat prin înscris autentic notarial. Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică.
(3)Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
(4)Hotărârea judecătorească definitivă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă sau, după caz, consimţământul titularului.
Art. 886: Modificarea drepturilor reale asupra imobilelor
Modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Art. 887: Dobândirea unor drepturi reale fără înscriere
(1)Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
(2)Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă urmărirea imobilului nu a fost în prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de bună-credinţă,
(3)În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.
Art. 888: Condiţii de înscriere
Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Art. 889: Renunţarea la dreptul de proprietate
(1)Proprietarul poate renunţa la dreptul său printr-o declaraţie autentică notarială înregistrată la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară pentru a se înscrie radierea dreptului.
(2)În acest caz, comuna, oraşul sau municipiul, după caz, poate cere înscrierea dreptului de proprietate în folosul său, în baza hotărârii consiliului local, cu respectarea dispoziţiilor legale privind transferul drepturilor reale imobiliare, dacă o altă persoană nu a solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii.
(3)În situaţia bunurilor grevate de sarcini reale, unitatea administrativ-teritorială care a preluat bunul este ţinută în limita valorii bunului.
Art. 890: Data producerii efectelor înscrierilor
(1)Dacă prin lege nu se prevede altfel, înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efectele de la data înregistrării cererilor, ţinându-se însă cont de data, ora şi minutul înregistrării acestora în toate cazurile în care cererea a fost depusă personal, prin mandatar ori notar public sau, după caz, comunicată prin telefax, poştă electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii cererii de înscriere cu toate documentele justificative.
(2)În cazul drepturilor de ipotecă, ordinea înregistrării cererilor va determina şi rangul acestora.
(3)Dacă mai multe cereri s-au primit în aceeaşi zi prin poştă sau curier, drepturile de ipotecă vor avea acelaşi rang, iar celelalte drepturi vor dobândi numai provizoriu rang egal, urmând ca instanţa să se pronunţe, la cererea oricărei persoane interesate, asupra rangului şi, dacă va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
(4)În cazul în care două sau mai multe drepturi au primit provizoriu rang egal, potrivit dispoziţiilor alin. (3), va fi preferat, indiferent de data certă a titlurilor aflate în concurs, cel care a fost pus în posesia bunului sau, după caz, cel faţă de care debitorul şi-a executat cel dintâi obligaţiile ce îi incumbă, cu excepţia drepturilor de ipotecă care vor avea acelaşi rang. În situaţia în care niciunul din dobânditori n-a fost pus în posesia bunului sau, după caz, debitorul nu şi-a executat obligaţiile faţă de niciunul dintre ei, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată în temeiul dispoziţiilor prezentului articol.
(5)Dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică şi atunci când, în aceeaşi zi, o cerere de înscriere a fost depusă ori comunicată în condiţiile alin. (1), iar alta primită prin poştă sau curier.
Art. 891: Conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor comun
În cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea funciară.
Art. 892: Situaţia terţului dobânditor de rea-credinţă
(1)Cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil încheiat, să înscrie un drept real în folosul său poate cere radierea din cartea funciară a unui drept concurent sau, după caz, acordarea de rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată de altă persoană, însă numai dacă sunt întrunite următoarele 3 condiţii:
a)actul juridic în temeiul căruia se solicită radierea sau acordarea rangului preferenţial să fie anterior aceluia în baza căruia terţul şi-a înscris dreptul;
b)dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor să provină de la un autor comun;
c)înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi fost împiedicată de terţul dobânditor prin violenţă sau viclenie, după caz.
(2)Radierea sau acordarea rangului preferenţial poate fi cerută şi dacă violenţa ori viclenia a provenit de la o altă persoană decât terţul dobânditor, dar numai dacă acesta din urmă a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască această împrejurare la data încheierii contractului în baza căruia a dobândit dreptul intabulat în folosul său.
(3)Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său.
Art. 893: Persoanele împotriva cărora se poate face înscrierea drepturilor tabulare
Înscrierea unui drept real se poate efectua numai:
a)împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută;
b)împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată.
Art. 894: Înscrierea drepturilor reale în cazul actelor juridice succesive
În cazul în care un drept supus înscrierii în cartea funciară a făcut obiectul unor cesiuni succesive fără ca înscrierile să fi fost efectuate, cel din urmă îndreptăţit nu va putea cere înscrierea dreptului în folosul său decât dacă solicită, odată cu înscrierea acestuia, şi înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care le va dovedi cu înscrisuri originale sau copii legalizate, după caz.
Art. 895: Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului
Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului se vor putea săvârşi şi după ce dreptul a fost înscris pe numele moştenitorului, însă numai în măsura în care moştenitorul este ţinut de aceste obligaţii.
Art. 896: Acţiunea în prestaţie tabulară
(1)În cazurile în care cel obligat să transmită, să constituie ori să modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu îşi execută obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea funciară, se va putea cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea; dreptul la acţiune este prescriptibil în condiţiile legii.
(2)Dacă acţiunea în prestaţie tabulară a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare.
Art. 897: Efectele acţiunii în prestaţie tabulară faţă de terţul dobânditor de rea-credinţă
(1)Acţiunea în prestaţie tabulară se va putea îndrepta şi împotriva terţului dobânditor înscris anterior în cartea funciară, dacă actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii actului.
(2)Dreptul la acţiune împotriva terţului se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către acesta a dreptului în folosul său, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra antecesorului tabular s-a prescris mai înainte.
Art. 898: Înscrierea provizorie
În afara altor cazuri prevăzute de lege, înscrierea provizorie în cartea funciară se va putea cere:
1.dacă dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivă ori rezolutorie sau dacă priveşte ori grevează o construcţie viitoare; în cazul înscrierii provizorii având ca obiect o construcţie viitoare, justificarea acesteia se face în condiţiile legii;
2.dacă, în temeiul unei hotărâri care nu este încă definitivă, partea căzută în pretenţii a fost obligată la strămutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează bunurile unei alte persoane a fost obligat să dea o garanţie ipotecară;
3.dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca;
4.dacă se dobândeşte un drept tabular înscris provizoriu;
5.dacă ambele părţi consimt doar pentru efectuarea unei înscrieri provizorii.
Art. 899: Efectele înscrierii provizorii
(1)Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular de la data înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.
(2)Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţământul celui împotriva căruia s-a efectuat înscrierea provizorie, dat în formă autentică, sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. În acest din urmă caz, dispoziţiile art. 896 şi 897 se aplică, în mod corespunzător, şi acţiunii în justificare tabulară.
(3)Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul hotărârii judecătoreşti de validare rămase definitivă, al consimţământului creditorului dat în formă autentică, al procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc prin care se constată acceptarea plăţii sau, după caz, al încheierii întocmite de acesta prin care se constată efectuarea plăţii, rămasă definitivă.
(4)Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor care s-au făcut condiţionat de justificarea ei; nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui interesat, radierea ei şi a tuturor înscrierilor care s-au făcut condiţionat de justificarea ei.
Art. 900: Prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular
(1)Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.
(2)Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
(3)Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare.
Art. 901: Dobândirea cu bună-credinţă a unui drept tabular
(1)Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.
(2)Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a)nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare;
b)din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; şi
c)nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.
(3)Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bună-credinţă un drept de ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său în drepturi, după caz.
(4)Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă celeilalte şi nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz.
CAPITOLUL III: Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi juridice
Art. 902: Actele sau faptele supuse notării
(1)Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate. În caz de conflict de drepturi care provin de la un autor comun, dispoziţiile art. 890-892, 896 şi 897 se aplică în mod corespunzător.
(2)În afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară:
1.punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
2.cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotărârea judecătorească de declarare a morţii şi cererea de anulare sau de rectificare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii;
3.calitatea de bun comun a unui imobil;
4.convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau, după caz, înlocuirea ei;
5.destinaţia unui imobil de locuinţă a familiei;
6.locaţiunea şi cesiunea de venituri;
7.aportul de folosinţă la capitalul social al unei societăţi;
8.interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
9.vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;
10.dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul;
11.pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilaterală a contractului;
12.antecontractul şi pactul de opţiune;
13.dreptul de preempţiune născut din convenţii;
14.intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;
15.schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanţii reale asupra creanţei ipotecare;
16.deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea dreptului de administrare al debitorului supus acestei măsuri, precum şi închiderea acestei proceduri;
17.sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;
18.acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în justificare şi acţiunea în rectificare;
19.acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise;
20.punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o înscriere în cartea funciară săvârşită printr-o faptă prevăzută de legea penală.
(3)În sensul prezentului articol, prin terţi se înţelege orice persoană care a dobândit un drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară.
Art. 903: Actele sau faptele care pot fi notate în cartea funciară
Se vor putea nota în cartea funciară, fără însă ca opozabilitatea faţă de terţi să depindă de această înscriere:
1.incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii, a capacităţii de exerciţiu ori de folosinţă;
2.declaraţia de utilitate publică în vederea exproprierii unui imobil;
3.orice alte fapte sau raporturi juridice care au legătură cu imobilul şi care sunt prevăzute în acest scop de lege.
Art. 904: Notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca
(1)Proprietarul unui imobil poate cere ca intenţia sa de a înstrăina sau de a ipoteca în folosul unei anumite persoane să fie notată, arătând în acest din urmă caz şi suma ce corespunde obligaţiei garantate.
(2)Dacă înstrăinarea sau ipotecarea se realizează în termen de 3 luni de la notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca, dreptul înscris va avea rangul notării.
Art. 905: Pierderea efectului notării
(1)Notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca îşi pierde efectul prin trecerea unui termen de 3 luni de la data înregistrării cererii.
(2)Anul, luna şi ziua în care notarea îşi pierde efectul vor fi menţionate atât în notare, cât şi în încheierea ce a dispus-o.
Art. 906: Notarea antecontractelor şi a pactelor de opţiune
(1)Promisiunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta se poate nota în cartea funciară, dacă promitentul este înscris în cartea funciară ca titularul dreptului care face obiectul promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare, prevede termenul în care urmează a fi încheiat contractul. Notarea se poate efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentru executarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui.
(2)Promisiunea se va putea radia, dacă cel îndreptăţit nu a cerut instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, în termen de 6 luni de la trecerea termenului fixat pentru încheierea lui sau dacă, între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să răspundă de obligaţiile promitentului.
(3)Radierea se va dispune din oficiu, dacă, până la expirarea termenului de 6 luni prevăzut la alin. (2), n-a fost cerută înscrierea dreptului care a făcut obiectul promisiunii, cu excepţia cazului când cel îndreptăţit a cerut notarea în cartea funciară a acţiunii prevăzute la alin. (2). De asemenea, promisiunea se va radia din oficiu în toate cazurile când, până la încheierea contractului amintit mai sus ori până la soluţionarea definitivă a acţiunii prevăzute la alin. (2), imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să răspundă de obligaţiile promitentului.
(4)Dispoziţiile prezentului articol se aplică prin asemănare şi pactelor de opţiune notate în cartea funciară. În aceste cazuri, dacă, până la expirarea termenului stipulat în contract pentru exercitarea opţiunii, beneficiarul pactului nu solicită, în baza declaraţiei de opţiune şi a dovezii comunicării sale către cealaltă parte, intabularea dreptului ce urmează a fi dobândit, se va dispune din oficiu radierea pactului înscris în folosul său.
CAPITOLUL IV: Rectificarea înscrierilor de carte funciară
Art. 907: Noţiune
(1)Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.
(2)Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.
(3)Situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.
Art. 908: Rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii
(1)Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:
1.înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;
2.dreptul înscris a fost greşit calificat;
3.nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
4.înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului.
(2)Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţia autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă.
(3)Când dreptul înscris în cartea funciară urmează a fi rectificat, titularul lui este obligat să predea celui îndreptăţit, odată cu consimţământul dat în formă autentică notarială pentru efectuarea rectificării, şi înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana interesată va putea solicita instanţei să dispună înscrierea în cartea funciară. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de judecată va suplini consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare rectificării.
(4)Acţiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost admisă acţiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi formulată atât împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în condiţiile prevăzute la art. 909, cu excepţia acţiunii întemeiate pe dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva terţilor care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
Art. 909: Termenele de exercitare a acţiunii în rectificare
(1)Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilă atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a fost notată în cartea funciară.
(2)Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere.
(3)De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.
(4)Termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt termene de decădere.
Art. 910: Efectele admiterii acţiunii în rectificare
(1)Hotărârea prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere drepturilor înscrise în folosul celor care nu au fost părţi în cauză.
(2)Dacă însă acţiunea în rectificare a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească de admitere se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare, care se va radia odată cu dreptul autorului lor.
Art. 911: Rectificarea notării în cartea funciară
(1)În lipsa consimţământul titularului, orice persoană interesată va putea cere rectificarea unei notări în cazurile prevăzute la art. 908, precum şi ori de câte ori, din alte cauze, notarea nu este sau a încetat să fie exactă.
(2)Rectificarea se va încuviinţa în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive; dreptul la acţiune este imprescriptibil.
(3)Dispoziţiile art. 910 rămân aplicabile.
Art. 912: Radierea drepturilor condiţionale
(1)Dreptul afectat de o condiţie suspensivă se va radia din oficiu, dacă nu se dovedeşte îndeplinirea condiţiei care afectează dreptul, în termen de 5 ani de la înscriere.
(2)Tot astfel se va radia condiţia rezolutorie, dacă nu s-a cerut, în temeiul ei, radierea dreptului înscris sub o asemenea modalitate, timp de 10 ani de la înscriere.
Art. 913: Îndreptarea erorilor materiale
Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea funciară, altele decât cele care constituie cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere sau din oficiu. Dispoziţiile art. 909-911 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 914: Modificarea descrierii imobilului
Proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii.
Art. 915: Răspunderea pentru ţinerea defectuoasă a cărţii funciare
(1)Cel prejudiciat printr-o faptă săvârşită, chiar din culpă, în păstrarea şi administrarea cărţii funciare va putea cere obligarea, în solidar, la plata de despăgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară de la locul situării imobilului şi a persoanei răspunzătoare de prejudiciul astfel cauzat, dacă prejudiciul nu a putut fi înlăturat, în tot sau în parte, prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege.
(2)Dreptul la acţiune se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua în care cel vătămat a cunoscut faptul păgubitor, însă nu mai târziu de 3 ani de la data când s-a săvârşit fapta prin care s-a cauzat prejudiciul. Prescripţia este suspendată prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare.
TITLUL VIII: Posesia
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 916: Noţiune
(1)Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.
(2)Dispoziţiile prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa posesorului care se comportă ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie.
Art. 917: Exercitarea posesiei
(1)Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.
(2)Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesia prin reprezentantul lor legal.
Art. 918: Cazurile care nu constituie posesie
(1)Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:
a)locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b)titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda proprietate;
c)fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;
d)orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.
(2)Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele prevăzute de lege.
Art. 919: Prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate
(1)Până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor.
(2)Detenţia precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până la proba intervertirii sale.
(3)Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară.
Art. 920: Intervertirea precarităţii în posesie
(1)Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate face decât în următoarele cazuri:
a)dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului;
b)dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului;
c)dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă.
(2)În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-credinţă dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, în celelalte cazuri, este de bună-credinţă dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a celui de la care a dobândit bunul.
Art. 921: Încetarea posesiei
Posesia încetează prin:
a)transformarea sa în detenţie precară;
b)înstrăinarea bunului;
c)abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;
d)pieirea bunului;
e)trecerea bunului în proprietate publică;
f)înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. (2);
g)deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
CAPITOLUL II: Viciile posesiei
Art. 922: Viciile posesiei
(1)În afara situaţiilor prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă.
(2)Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă.
Art. 923: Discontinuitatea
Posesia este discontinuă atât timp cât posesorul o exercită cu intermitente anormale în raport cu natura bunului.
Art. 924: Violenţa
Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană.
Art. 925: Clandestinitatea
Posesia este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută.
Art. 926: Invocarea viciilor posesiei
(1)Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.
(2)Numai persoana faţă de care posesia este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.
Art. 927: Încetarea viciilor posesiei
Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.
CAPITOLUL III: Efectele posesiei
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 928: Uzucapiunea şi dobândirea fructelor
În condiţiile prezentului capitol, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta.
Art. 929: Bunurile care nu pot fi uzucapate
Nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile.
SECŢIUNEA 2: Uzucapiunea imobiliară
Art. 930: Uzucapiunea extratabulară
(1)Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a)proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa;
b)a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;
c)imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
(2)În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.
Art. 931: Uzucapiunea tabulară
(1)Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.
(2)Este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie.
Art. 932: Curgerea termenului uzucapiunii
(1)În cazurile prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) şi b), termenul uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, a încetării existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de renunţare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.
(2)Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii.
Art. 933: Joncţiunea posesiilor
(1)Fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular.
(2)Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său.
Art. 934: Alte dispoziţii aplicabile
Dispoziţiile prezentei secţiuni se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripţia extinctivă.
SECŢIUNEA 3: Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă
Art. 935: Prezumţia de titlu de proprietate
Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.
Art. 936: Opozabilitatea faţă de terţi
Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
Art. 937: Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă
(1)Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.
(2)Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
(3)Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.
(4)Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil.
(5)Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil.
Art. 938: Buna-credinţă
(1)Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului.
(2)Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.
Art. 939: Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii
Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933 şi 934 se aplică în mod corespunzător.
Art. 940: Posesia titlurilor la purtător
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică şi titlurilor la purtător, în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.
SECŢIUNEA 4: Ocupaţiunea
Art. 941: Dobândirea bunului prin ocupaţiune
(1)Posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condiţiile legii.
(2)Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea.
(3)Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate.
Art. 942: Proprietatea bunului găsit
(1)Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.
(2)Găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Acesta are obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.
(3)Organul de poliţie va afişa la sediul său şi pe pagina de internet un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor de descriere a acestuia.
Art. 943: Proprietatea asupra bunului găsit în loc public
Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat, pe bază de proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică, asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană este obligată să îl predea, pe bază de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate. În acelaşi termen, anunţul menţionat la art. 942 alin. (3) se va afişa la locul unde a fost găsit bunul.
Art. 944: Vânzarea bunului găsit
Dacă, datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea sa tinde să îi diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el va fi vândut prin licitaţie publică, conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile legate de bun se vor exercita în legătură cu preţul obţinut în urma vânzării.
Art. 945: Restituirea bunului găsit către proprietar
(1)Bunul sau preţul obţinut din valorificarea lui se va remite proprietarului, dacă acesta îl pretinde, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut la art. 942 alin. (2) teza a II-a, însă nu mai înainte de a se achita cheltuielile legate de păstrarea bunului.
(2)De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului. Obligaţia de plată a recompensei nu există în cazul prevăzut la art. 943, dacă găsitorul este persoana care deţine spaţiul ori un reprezentant sau un angajat al acesteia.
(3)În cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă, găsitorul are dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin această ofertă şi recompensa fixată de lege ori stabilită de către instanţa judecătorească.
(4)Dacă bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără stăpân şi remis găsitorului pe bază de proces-verbal. În acest caz, găsitorul dobândeşte dreptul de proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin procesul-verbal menţionat sau prin orice alt mijloc de probă.
(5)Dacă găsitorul refuză să preia bunul sau preţul, acesta revine comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit şi intră în domeniul privat al acesteia.
Art. 946: Drepturile asupra tezaurului găsit
(1)Tezaurul este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar.
(2)Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau într-un bun mobil aparţine, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit şi descoperitorului.
(3)Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice sistematice, şi nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.
Art. 947: Alte dispoziţii aplicabile
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, pe un alt temei, au dreptul la restituirea bunului pierdut.
SECŢIUNEA 5: Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă
Art. 948: Condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat
(1)Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
(2)Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credinţă se menţine la data scadenţei acestora.
(3)În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare.
(4)În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.
(5)Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.
CAPITOLUL IV: Acţiunile posesorii
Art. 949: Acţiunile posesorii
(1)Cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
(2)Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar.
Art. 950: Persoanele împotriva cărora se pot introduce acţiunile posesorii
(1)Acţiunile posesorii pot fi introduse şi împotriva proprietarului.
(2)Acţiunea posesorie nu poate fi însă introdusă împotriva persoanei faţă de care există obligaţia de restituire a bunului.
Art. 951: Termenul de exercitare a acţiunii posesorii
(1)În caz de tulburare ori de deposedare, paşnică sau violentă, acţiunea se introduce în termenul de prescripţie de un an de la data tulburării sau deposedării.
(2)Dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acţiunea poate fi introdusă şi de cel care exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale.
Art. 952: Luarea măsurilor pentru conservarea bunului posedat
(1)Dacă există motive temeinice să se considere că bunul posedat poate fi distrus ori deteriorat de un lucru aflat în posesia unei alte persoane sau ca urmare a unor lucrări, precum ridicarea unei construcţii, tăierea unor arbori ori efectuarea unor săpături pe fondul învecinat, posesorul poate să ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau, dacă este cazul, încetarea lucrărilor.
(2)Până la soluţionarea cererii, posesorul ori, după caz, cealaltă persoană poate fi obligată la plata unei cauţiuni, lăsate la aprecierea instanţei, numai în următoarele situaţii:
a)dacă instanţa dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori încetarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina posesorului, astfel încât să se poată repara prejudiciul ce s-ar cauza pârâtului prin această măsură;
b)dacă instanţa încuviinţează menţinerea lucrului în starea sa actuală ori continuarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina pârâtului astfel încât să se asigure posesorului sumele necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare.
CARTEA IV: Despre moştenire şi liberalităţi*)
*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a IV-a sunt cuprinse în art. 91-98 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I: Dispoziţii referitoare la moştenire în general
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 953: Noţiune
Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă.
Art. 954: Deschiderea moştenirii
(1)Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.
(2)Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.
(3)Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.
(4)Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.
Art. 955: Felurile moştenirii
(1)Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care iasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament.
(2)O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală.
Art. 956: Actele juridice asupra moştenirii nedeschise
Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii.
CAPITOLUL II: Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni
Art. 957: Capacitatea de a moşteni
(1)O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii. Dispoziţiile art. 36, 53 şi 208 sunt aplicabile.
(2)Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta.
Art. 958: Nedemnitatea de drept
(1)Este de drept nedemnă de a moşteni:
a)persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
b)persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
(2)În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
(3)Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.
Art. 959: Nedemnitatea judiciară
(1)Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a)persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
b)persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
c)persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
(2)Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.
(3)Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
(4)Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.
(5)În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
(6)Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alţi succesibili. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 960: Efectele nedemnităţii
(1)Nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.
(2)Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă.
(3)Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.
Art. 961: Înlăturarea efectelor nedemnităţii
(1)Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea.
(2)Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale.
Art. 962: Vocaţia la moştenire
Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament.
TITLUL II: Moştenirea legală
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 963: Moştenitorii legali
(1)Moştenirea se cuvine, în ordinea şi după regulile stabilite în prezentul titlu, soţului supravieţuitor şi rudelor defunctului, şi anume descendenţilor, ascendenţilor şi colateralilor acestuia, după caz.
(2)Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv.
(3)În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii.
Art. 964: Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii
(1)Rudele defunctului vin la moştenire în următoarea ordine:
a)clasa întâi: descendenţii;
b)clasa a doua: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi;
c)clasa a treia: ascendenţii ordinari;
d)clasa a patra: colateralii ordinari.
(2)Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni.
(3)Înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepţia cazurilor pentru care legea dispune altfel.
(4)Între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod egal, dacă legea nu prevede altfel.
CAPITOLUL II: Reprezentarea succesorală
Art. 965: Noţiune
Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.
Art. 966: Domeniul de aplicare
(1)Pot veni la moştenire prin reprezentare succesorală numai descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii fraţilor sau surorilor defunctului.
(2)În limitele prevăzute la alin. (1) şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 967, reprezentarea operează în toate cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite în raport cu defunctul.
Art. 967: Condiţii
(1)Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii.
(2)Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moştenirea defunctului, reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a-l moşteni pe acesta.
(3)Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el.
Art. 968: Efectul general al reprezentării succesorale
(1)În cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moştenirea se împarte pe tulpină.
(2)Prin tulpină se înţelege:
– înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire;
– înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire.
(3)Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în mod egal.
Art. 969: Efectul particular al reprezentării succesorale
(1)Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.
(2)Raportul se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunea a 2-a a cap. IV din titlul IV al prezentei cărţi.
CAPITOLUL III: Moştenitorii legali
SECŢIUNEA 1: Soţul supravieţuitor
Art. 970: Condiţii
Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă.
Art. 971: Vocaţia la moştenire a soţului supravieţuitor
(1)Soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali.
(2)În absenţa persoanelor prevăzute la alin. (1) sau dacă niciuna dintre ele nu vrea ori nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire.
Art. 972: Cota succesorală a soţului supravieţuitor
(1)Cota soţului supravieţuitor este de:
a)un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului;
b)o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c)o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
d)trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu colaterali ordinari ai defunctului.
(2)Cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele.
(3)Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situaţia unui soţ supravieţuitor, cota stabilită potrivit alin. (1) şi (2) se împarte în mod egal între acestea.
Art. 973: Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
(1)Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.
(2)Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.
(3)Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
(4)Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.
(5)Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţionează de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu.
Art. 974: Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor
Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.
SECŢIUNEA 2: Descendenţii defunctului
Art. 975: Dreptul de moştenire al descendenţilor
(1)Descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit.
(2)Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la moştenire în ordinea proximităţii gradului de rudenie. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3)În concurs cu soţul supravieţuitor, descendenţii defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire.
(4)Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descendenţilor se împarte între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moştenire prin reprezentare succesorală.
SECŢIUNEA 3: Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
Art. 976: Vocaţia la moştenire a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi
(1)Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului.
(2)Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii acestora, până la al patrulea grad inclusiv cu defunctul.
(3)Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi vin la moştenire dacă descendenţii nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 963 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Art. 977: Împărţirea moştenirii între soţul supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
(1)Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de două treimi din moştenire,
(2)Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de o jumătate din moştenire.
Art. 978: Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în funcţie de numărul ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire, după cum urmează:
a)în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege un sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege trei sferturi;
b)în cazul în care la moştenire vin 2 părinţi, aceştia vor culege împreună o jumătate, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate.
Art. 979: Absenţa ascendenţilor privilegiaţi sau a colateralilor privilegiaţi
(1)În cazul în care colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni, ascendenţii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua.
(2)În cazul în care ascendenţii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni, colateralii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua.
Art. 980: Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi se împarte între aceştia în mod egal.
Art. 981: Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi
(1)Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în mod egal.
(2)În cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire prin reprezentare succesorală, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte între ei pe tulpină.
(3)În cazul în care colateralii privilegiaţi sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte, în mod egal, între linia maternă şi cea paternă. În cadrul fiecărei linii, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) şi (2).
(4)În ipoteza prevăzută la alin. (3), colateralii privilegiaţi care sunt rude cu defunctul pe ambele linii vor culege, pe fiecare dintre acestea, partea din moştenire ce li se cuvine.
SECŢIUNEA 4: Ascendenţii ordinari
Art. 982: Dreptul de moştenire al ascendenţilor ordinari
(1)Ascendenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepţia părinţilor acestuia.
(2)Ascendenţii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3)Ascendenţii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul.
(4)În concurs cu soţul supravieţuitor, ascendenţii ordinari ai defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
(5)Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal.
SECŢIUNEA 5: Colateralii ordinari
Art. 983: Dreptul de moştenire al colateralilor ordinari
(1)Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi.
(2)Colateralii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3)Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul.
(4)În concurs cu soţul supravieţuitor, colateralii ordinari ai defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
(5)Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită colateralilor ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal.
TITLUL III: Liberalităţile
CAPITOLUL I: Dispoziţii comune
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii preliminare
Art. 984: Noţiune şi categorii
(1)Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.
(2)Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament.
Art. 985: Donaţia
Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.
Art. 986: Legatul
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate.
SECŢIUNEA 2: Capacitatea în materie de liberalităţi
Art. 987: Capacitatea de folosinţă
(1)Orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea.
(2)Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul.
(3)Condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donaţia.
(4)Condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii moştenirii testatorului.
Art. 988: Lipsa capacităţii depline de exerciţiu a dispunătorului
(1)Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(2)Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.
Art. 989: Desemnarea beneficiarului liberalităţii
(1)Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice.
(2)Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil.
(3)Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ.
(4)Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător.
Art. 990: Incapacităţile speciale
(1)Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului.
(2)Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a)liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
b)liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.
(4)Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenta liberalităţii.
(5)În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit.
Art. 991: Incapacităţile speciale în materia legatelor
Sunt anulabile legatele în favoarea:
a)notarului public care a autentificat testamentul;
b)interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
c)martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) şi art. 1.047 alin. (3);
d)agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047;
e)persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului.
Art. 992: Simulaţia
(1)Sancţiunea nulităţii relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.
(2)Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane.
SECŢIUNEA 3: Substituţiile fideicomisare
Art. 993: Noţiune
Dispoziţia prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege.
Art. 994: Substituţia fideicomisară
(1)O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător.
(2)Instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar.
(3)Incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul.
Art. 995: Efectele cu privire la bunuri
(1)Sarcina prevăzută la art. 994 produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalităţii şi care la data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul său.
(2)Atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc.
(3)Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară.
Art. 996: Drepturile substituitului
(1)Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului.
(2)Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului.
(3)Substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de transmitere a bunurilor.
Art. 997: Garanţiile şi asigurările
În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare.
Art. 998: Imputarea sarcinii asupra cotităţii disponibile
Dacă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva sa succesorală.
Art. 999: Acceptarea donaţiei după decesul dispunătorului
Oferta de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului.
Art. 1000: Ineficacitatea substituţiei
Atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunul revine instituitului, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit.
SECŢIUNEA 4: Liberalităţile reziduale
Art. 1001: Noţiune
Dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă.
Art. 1002: Dreptul de dispoziţie al instituitului
Liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros şi nici să retină bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora.
Art. 1003: Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit
(1)Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi reziduale.
(2)Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.
Art. 1004: Independenţa patrimonială a instituitului
Instituitul nu este ţinut să dea socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia.
Art. 1005: Aplicarea regulilor substituţiei fideicomisare
Dispoziţiile prevăzute la art. 995, art. 996 alin. (2), art. 997, 999 şi 1.000 sunt aplicabile liberalităţilor reziduale.
SECŢIUNEA 5: Revizuirea condiţiilor şi sarcinilor
Art. 1006: Domeniul de aplicare
Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite ulterior* acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor.
*) N.R: Considerăm că prezentul articol nu este complet, drept urmare, am considerat oportun să facem completarea pentru o mai buna înţelegere şi aplicare a legii.
Art. 1007: Soluţionarea cererii de revizuire
(1)Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi.
(2)Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta.
Art. 1008: Înlăturarea efectelor revizuirii
Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii.
SECŢIUNEA 6: Dispoziţii speciale
Art. 1009: Clauzele considerate nescrise
(1)Este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor.
(2)De asemenea, este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Art. 1010: Confirmarea liberalităţilor
Confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor.
CAPITOLUL II: Donaţia
SECŢIUNEA 1: Încheierea contractului
Art. 1011: Forma donaţiei
(1)Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2)Nu sunt supuse dispoziţiei de la alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale.
(3)Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.
(4)Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului.
Art. 1012: Înregistrarea donaţiei autentice
În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
Art. 1013: Formarea contractului
(1)Oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării.
(2)Oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei. Moştenitorii destinatarului pot însă comunica acceptarea făcută de acesta.
(3)Oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către reprezentantul legal.
(4)Oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
Art. 1014: Promisiunea de donaţie
(1)Sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice.
(2)În caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii.
Art. 1015: Principiul irevocabilităţii
(1)Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa.
(2)Astfel, este lovită de nulitate absolută donaţia care:
a)este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului;
b)impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie;
c)conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul;
d)permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi.
Art. 1016: Întoarcerea convenţională
(1)Contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului.
(2)În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate, atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi.
SECŢIUNEA 2: Efectele donaţiei
Art. 1017: Răspunderea donatorului
În executarea donaţiei, dispunătorul răspunde numai pentru dol şi culpă gravă.
Art. 1018: Garanţia contra evicţiunii
(1)Donatorul nu răspunde pentru evicţiune decât dacă a promis expres garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului.
(2)În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul.
Art. 1019: Garanţia contra viciilor ascunse
(1)Donatorul nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat.
(2)Totuşi, dacă a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea contractului, donatorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii.
(3)În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca şi vânzătorul.
SECŢIUNEA 3: Revocarea donaţiei
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii comune
Art. 1020: Cauzele de revocare
Donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul.
Art. 1021: Modul de operare
Revocarea pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept.
Art. 1022: Revocarea promisiunii de donaţie
(1)Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1.023.
(2)De asemenea, promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când, anterior executării sale, situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.
SUBSECŢIUNEA 2: Revocarea pentru ingratitudine
Art. 1023: Cazuri
Donaţia se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a)dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b)dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator;
c)dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei.
Art. 1024: Cererea de revocare
(1)Dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine.
(2)Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.
(3)Cererea de revocare nu poate fi introdusă de moştenitorii donatorului, cu excepţia cazului în care donatorul a decedat în termenul prevăzut la alin. (1) fără să îl fi iertat pe donatar. De asemenea, moştenitorii pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare.
(4)Acţiunea pornită de donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia.
Art. 1025: Efectele generale ale revocării
(1)În caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei.
(2)În urma revocării donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei.
Art. 1026: Efectele speciale ale revocării
Revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor supuse unor formalităţi de publicitate, dreptul terţului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.
SUBSECŢIUNEA 3: Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Art. 1027: Acţiunile în caz de neexecutare a sarcinii
(1)Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie revocarea donaţiei.
(2)În cazul în care sarcina a fost stipulată în favoarea unui terţ, acesta poate cere numai executarea sarcinii.
(3)Dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată.
Art. 1028: Întinderea obligaţiei de executare
Donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Art. 1029: Efecte
Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art. 1.648.
SECŢIUNEA 4: Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei şi donaţiile între soţi
Art. 1030: Caducitatea donaţiilor
Donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie.
Art. 1031: Revocabilitatea donaţiei între soţi
Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei.
Art. 1032: Nulitatea donaţiei între soţi
Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă.
Art. 1033: Donaţiile simulate
(1)Este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi.
(2)Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.
CAPITOLUL III: Testamentul
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 1034: Noţiune
Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
Art. 1035: Conţinutul testamentului
Testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziţii sau chiar şi în lipsa unor asemenea dispoziţii, testamentul poate să conţină dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, dezmoştenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care produc efecte după decesul testatorului.
Art. 1036: Testamentul reciproc
Sub sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două sau mai multe persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ.
Art. 1037: Proba testamentului
(1)Orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevăzute de lege.
(2)Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Art. 1038: Consimţământul testatorului
(1)Testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat.
(2)Dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta.
Art. 1039: Interpretarea testamentului
(1)Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.
(2)Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci.
(3)Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale.
SECŢIUNEA 2: Formele testamentului
Art. 1040: Formele testamentului ordinar
Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic.
Art. 1041: Testamentul olograf
Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Art. 1042: Deschiderea testamentului olograf
(1)Înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.
(2)În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal.
(3)Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf.
(4)După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească.
Art. 1043: Testamentul autentic
(1)Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii.
(2)Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori.
Art. 1044: Întocmirea testamentului autentic
(1)Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să îl citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notar.
(2)După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă.
(3)Testamentul este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar.
Art. 1045: Autentificarea în situaţii particulare
(1)În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Menţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa a 2 martori, această formalitate suplinind absenţa semnăturii testatorului.
(2)Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii “consimt la prezentul act, pe care l-am citit”.
(3)Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
(4)Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta în încheierea de autentificare.
Art. 1046: Înregistrarea testamentului autentic
În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului.
Art. 1047: Testamentele privilegiate
(1)Se poate întocmi în mod valabil un testament în următoarele situaţii speciale:
a)în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale;
b)în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiţii;
c)în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public;
d)în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituţie sanitară în care notarul public nu are acces.
(2)În toate cazurile prevăzute la alin. (1) este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezenţa a 2 martori.
(3)Testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul instrumentator şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze.
(4)Dispoziţiile alin. (3) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.
(5)Prevederile art. 1.042 se aplică în mod corespunzător şi în privinţa testamentului privilegiat.
Art. 1048: Caducitatea testamentelor privilegiate
(1)Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze.
(2)Prevederile alin. (1) nu se aplică dispoziţiei testamentare prin care se recunoaşte un copil.
Art. 1049: Testamentul sumelor şi valorilor depozitate
(la data 01-oct-2011 Art. 1049 din cartea IV, titlul III, capitolul III, sectiunea 2 a se vedea referinte de aplicare din Ordinul 1903/C/2011 )
(1)Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.
(2)Instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar, prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile.
(3)Instituţiile de credit au obligaţia ca, la instituirea de către clienţii acestora a unei dispoziţii testamentare, să comunice, de îndată, menţiunea acesteia în registrul prevăzut la art. 1046.
Art. 1050: Conversiunea formei testamentare
Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară.
SECŢIUNEA 3: Revocarea voluntară a testamentului
Art. 1051: Revocarea voluntară expresă
(1)Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
(2)Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a testamentului revocat.
(3)Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial prevăzut la art. 1046.
Art. 1052: Revocarea voluntară tacită
(1)Testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de către testator implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator.
(2)Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă.
(3)Testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu acesta. Efectele revocării nu sunt înlăturate în caz de caducitate sau revocare a testamentului ulterior.
Art. 1053: Retractarea revocării
(1)Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic notarial sau prin testament.
(2)Retractarea unei dispoziţii revocatorii înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din împrejurările concrete. Dispoziţiile art. 1.051 alin. (3) rămân aplicabile.
(3)Retractarea unei dispoziţii revocatorii făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial prevăzut la art. 1.046.
SECŢIUNEA 4: Legatul
SUBSECŢIUNEA 1: Categorii de legate
Art. 1054: Clasificarea legatelor
(1)Legatele sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.
(2)Legatul poate fi pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcină.
Art. 1055: Legatul universal
Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire.
Art. 1056: Legatul cu titlu universal
(1)Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii.
(2)Prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a)fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta;
b)fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire;
c)fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor.
Art. 1057: Legatul cu titlu particular
Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular.
SUBSECŢIUNEA 2: Efectele legatelor
Art. 1058: Fructele bunurilor ce constituie obiectul legatului
Legatarul are dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privinţa sa, cu excepţia cazului în care cel care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bună-credinţă.
Art. 1059: Drepturile legatarului cu titlu particular
(1)Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii.
(2)Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanţe asupra moştenirii. Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este obligat a preda bunuri de calitate medie.
Art. 1060: Sarcina excesivă a legatului cu titlu particular
(1)Dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor.
(2)Valoarea bunurilor lăsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii moştenirii.
Art. 1061: Accesoriile bunului care constituie obiectul unui legat cu titlu particular
(1)Bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă cu accesoriile sale, în starea în care se găseşte la data deschiderii moştenirii.
(2)Legatul cuprinde şi dreptul la acţiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus bunului de către un terţ după întocmirea testamentului.
(3)Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut creşteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau achiziţionarea altor bunuri în cadrul unei universalităţi se prezumă, până la proba contrară, a viza întreg bunul ori universalitatea rezultată.
Art. 1062: Legatul rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere
Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii.
Art. 1063: Legatul alternativ
În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui terţ.
Art. 1064: Legatul bunului altuia
(1)Când bunul individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu particular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii, atunci se aplică dispoziţiile prezentului articol.
(2)Dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al său, legatul este anulabil.
(3)În cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii.
Art. 1065: Legatul conjunctiv
(1)Legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin acelaşi testament, un bun determinat individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia.
(2)În cazul legatului conjunctiv, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul, partea lui va profita celorlalţi legatari.
(3)Prevederile alin. (2) se aplică şi atunci când obiectul legatului conjunctiv îl constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Art. 1066: Cheltuielile predării legatului
În lipsa unei dispoziţii testamentare sau legale contrare, cheltuielile predării legatului sunt în sarcina moştenirii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei succesorale.
Art. 1067: Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii faţă de legatari
(1)Creditorii moştenirii au dreptul să fie plătiţi cu prioritate faţă de legatari.
(2)Dacă legatele cu titlu particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor fi reduse în măsura depăşirii, la cererea creditorilor moştenirii sau a celui care este obligat să le execute.
(3)În cazul în care, fără a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii, a fost executat un legat, moştenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoană interesată poate solicita restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus.
SUBSECŢIUNEA 3: Ineficacitatea legatelor
Art. 1068: Revocarea voluntară a legatului
(1)Legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului.
(2)Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat.
(3)Ineficacitatea înstrăinării nu afectează revocarea decât dacă:
a)este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului; ori
b)înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi nu s-a făcut sub condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul.
(4)Distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular revocă implicit legatul.
Art. 1069: Revocarea judecătorească
(1)Revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în cazul neîndeplinirii, fără justificare, a sarcinii instituite de testator. Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii.
(2)Revocarea judecătorească a legatului poate fi solicitată şi pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a)dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b)dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Art. 1070: Termenul de prescripţie
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată.
Art. 1071: Caducitatea legatului
Orice legat devine caduc atunci când:
a)legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii;
b)legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii;
c)legatarul este nedemn;
d)legatarul renunţă la legat;
e)legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal;
f)bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
Art. 1072: Destinaţia bunurilor constituind obiectul unui legat ineficace
Ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul.
Art. 1073: Regimul legatului-sarcină
Cu excepţia cazului prevăzut la art. 1.071 lit. f), caducitatea sau revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un legat-sarcină în favoarea unui terţ nu atrage ineficacitatea acestui din urmă legat. Moştenitorii care beneficiază de ineficacitatea legatului sunt obligaţi să execute legatul-sarcină.
SECŢIUNEA 5: Dezmoştenirea
Art. 1074: Noţiune
(1)Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.
(2)Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali şi indirectă atunci când testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari.
Art. 1075: Efectele
(1)În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii.
(2)Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi aceia care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.
(3)Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
(4)Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor subsecvenţi.
(5)Dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile de a primi legate.
Art. 1076: Nulitatea
(1)Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege.
(2)Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii.
SECŢIUNEA 6: Execuţiunea testamentară
Art. 1077: Desemnarea şi misiunea executorului
(1)Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin testament.
(2)Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, oricare dintre ei poate acţiona fără concursul celorlalţi, cu excepţia cazului în care testatorul a dispus altfel sau le-a împărţit atribuţiile.
(3)Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
Art. 1078: Capacitatea executorului
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi executor testamentar.
Art. 1079: Dreptul de administrare
(1)Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.
(2)Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt.
(3)Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an.
Art. 1080: Puterile executorului
(1)Executorul testamentar:
a)va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;
b)va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor;
c)va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari;
d)va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra validitatea sa;
e)va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f)va încasa creanţele moştenirii.
(2)Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la partajarea bunurilor moştenirii. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost aprobat de toţi moştenitorii.
Art. 1081: Transmiterea execuţiunii
(1)Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise.
(2)Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii determinate poate fi continuată de către persoana care preia acea funcţie.
Art. 1082: Obligaţia de a da socoteală şi răspunderea executorului
(1)La sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari. Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului.
(2)Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare.
(3)Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată.
Art. 1083: Remuneraţia executorului
Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o remuneraţie în sarcina moştenirii.
Art. 1084: Suportarea cheltuielilor
Cheltuielile făcute de executorul testamentar în exercitarea puterilor sale sunt în sarcina moştenirii.
Art. 1085: Încetarea execuţiunii
Execuţiunea testamentară poate înceta:
a)prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;
b)prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale;
c)prin decesul executorului testamentar;
d)prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e)prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător;
f)prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în care instanţa decide prelungirea termenului.
CAPITOLUL IV: Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi reducţiunea liberalităţilor excesive
SECŢIUNEA 1: Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă
Art. 1086: Noţiunea de rezervă succesorală
Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri.
Art. 1087: Moştenitorii rezervatari
Sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.
Art. 1088: Întinderea rezervei succesorale
Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.
Art. 1089: Noţiunea de cotitate disponibilă
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi.
Art. 1090: Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor
(1)Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primit cel mai puţin.
(2)Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1089 şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine descendenţilor.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor.
SECŢIUNEA 2: Reducţiunea liberalităţilor excesive
Art. 1091: Stabilirea rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile
(1)Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă, se stabileşte astfel:
a)determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;
b)determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut;
c)reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea.
(2)În vederea aplicării alin. (1) lit. c), se ia în considerare valoarea la data deschiderii moştenirii a bunurilor donate, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie. Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării. Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare. În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii.
(3)Nu se va ţine seama în stabilirea rezervei de darurile obişnuite, de donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, nici de sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici de cheltuielile de nuntă.
(4)Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare.
(5)Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se calculează în funcţie de valoarea stabilită potrivit alin. (1). La stabilirea rezervei nu se ţine seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport, potrivit art. 1.147 alin. (2).
Art. 1092: Modul de operare
După deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere.
Art. 1093: Persoanele care pot cere reducţiunea
Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută numai de către moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de către creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari.
Art. 1094: Căile de realizare a reducţiunii
(1)Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin buna învoială a celor interesaţi.
(2)În lipsa unei asemenea învoieli, reducţiunea poate fi invocată în faţa instanţei de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz.
(3)În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acestuia.
Art. 1095: Termenul de prescripţie
(1)Dreptul la acţiunea în reducţiune a liberalităţilor excesive se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii moştenirii sau, după caz, de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităţilor.
(2)În cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv.
(3)Excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv.
Art. 1096: Ordinea reducţiunii
(1)Legatele se reduc înaintea donaţiilor.
(2)Legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a dispus că anumite legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate.
(3)Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.
(4)Donaţiile concomitente se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă donatorul a dispus că anumite donaţii vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte donaţii.
(5)Dacă beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare.
Art. 1097: Efectele reducţiunii
(1)Reducţiunea are ca efect ineficacitatea legatelor sau, după caz, desfiinţarea donaţiilor în măsura necesară întregirii rezervei succesorale.
(2)Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură.
(3)Reducţiunea se realizează prin echivalent în cazul în care, înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului.
(4)Când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat la raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea disponibilă.
(5)Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar reducţiunea necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin echivalent bănesc.
(6)În cazul întregirii rezervei în natură, gratificatul păstrează fructele părţii din bun care depăşeşte cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea.
Art. 1098: Reducţiunea unor liberalităţi speciale
(1)Dacă donaţia sau legatul are ca obiect un uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun.
(2)Dacă moştenitorii rezervatari nu se înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului comun.
Art. 1099: Imputarea liberalităţilor
(1)Dacă beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar, liberalitatea primită se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte, este supusă reducţiunii.
(2)Dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea nu este supusă raportului, ea se impută asupra cotităţii disponibile. Dacă este cazul, excedentul se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul şi, dacă o depăşeşte, este supus reducţiunii.
(3)Dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea este supusă raportului, ea se impută asupra rezervei celui gratificat, iar dacă există, excedentul se impută asupra cotităţii disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale. În acest ultim caz, numai partea care excedează rezervei globale se impută asupra cotităţii disponibile. În toate cazurile, dacă se depăşeşte cotitatea disponibilă, liberalitatea este supusă reducţiunii.
(4)Dacă există mai multe liberalităţi, imputarea se face potrivit alin. (1)-(3), ţinând seama şi de ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive.
TITLUL IV: Transmisiunea şi partajul moştenirii
CAPITOLUL I: Transmisiunea moştenirii
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 1100: Noţiunile de opţiune succesorală şi de succesibil
(1)Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea.
(2)Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală.
Art. 1101: Caracterele juridice ale opţiunii
Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate.
Art. 1102: Vocaţia multiplă la moştenire
(1)Moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct.
(2)Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare dintre aceste calităţi. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar.
Art. 1103: Termenul de opţiune succesorală
(1)Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
(2)Termenul de opţiune curge:
a)de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii;
b)de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată;
c)de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;
d)de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
(3)Termenului prevăzut la alin. (1) i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Art. 1104: Prorogarea termenului
(1)În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere.
(2)Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea.
Art. 1105: Retransmiterea dreptului de opţiune
(1)Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său.
SECŢIUNEA 2: Acceptarea moştenirii
Art. 1106: Libertatea acceptării moştenirii
Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine.
Art. 1107: Acceptarea moştenirii de către creditori
Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblică, în limita îndestulării creanţei lor.
Art. 1108: Felurile acceptării
(1)Acceptarea poate fi expresă sau tacită.
(2)Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.
(3)Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îi facă decât în calitate de moştenitor.
Art. 1109: Înregistrarea actelor de acceptare
În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
Art. 1110: Actele cu valoare de acceptare tacită
(1)Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a)înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii;
b)renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;
c)renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
(2)De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.
(3)Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor.
(4)Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.
Art. 1111: Declaraţia de neacceptare
Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială.
Art. 1112: Prezumţia de renunţare
(1)Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, prin acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an prevăzut la art. 1.103.
(2)Prezumţia de renunţare operează, după împlinirea termenului de un an de la deschiderea moştenirii, dacă succesibilul, citat în condiţiile legii, nu face dovada exercitării dreptului de opţiune succesorală. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de a accepta moştenirea în termenul de decădere prevăzut la art. 1.103, este prezumat că renunţă la moştenire.
(la data 19-oct-2014 Art. 1112 din cartea IV, titlul IV, capitolul I, sectiunea 2 modificat de Art. V, punctul 1. din Legea 138/2014 )
Art. 1113: Reducerea termenului de opţiune
(1)Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât cel prevăzut la art. 1.103.
(2)Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.
Art. 1114: Efectele acceptării
(1)Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului.
(2)Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia.
(3)Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă:
a)testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b)dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi;
c)celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii.
(4)În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii.
Art. 1115: Întocmirea inventarului
(1)Succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoană interesată pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuielile care se vor face în acest scop fiind în sarcina moştenirii.
(2)Dacă succesibilii sau persoanele care deţin bunuri din patrimoniul succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusă de către instanţa judecătorească de la locui deschiderii moştenirii.
(3)Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin acordul succesibililor şi al creditorilor sau, în lipsa unui asemenea acord, de către persoana desemnată fie de notar, fie, după caz, de instanţa de judecată competentă.
Art. 1116: Procesul-verbal de inventariere
(1)Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data deschiderii moştenirii.
(2)Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menţiona separat.
(3)În inventar se cuprind menţiuni privind pasivul succesoral.
(4)Bunurile moştenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate cu precizarea locului unde se află şi a motivului pentru care se găsesc acolo.
(5)În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi vreun testament lăsat de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare şi va fi depus în depozit la biroul notarului public.
(6)Inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflaţi la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori.
Art. 1117: Măsurile speciale de conservare a bunurilor
(1)Dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode.
(2)Poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesaţi, unul dintre succesibili, iar în caz contrar, o altă persoană aleasă de către notar.
(3)În cazul în care conservarea bunurilor moştenirii necesită anumite cheltuieli, acestea vor fi făcute, cu încuviinţarea notarului, de către custodele prevăzut la alin. (1) sau, în lipsa custodelui, de un curator special, numit de notar pentru administrarea bunurilor.
(4)Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de proces-verbal semnat de notar şi de custode sau curator. Dacă predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va face menţiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau curatorului.
(5)Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar.
(6)Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare şi administrare luate de notarul public poate face plângere la instanţa judecătorească competentă.
Art. 1118: Măsurile speciale privind sumele de bani şi alte valori
(1)Dacă în timpul efectuării inventarului se vor găsi sume de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, se vor depune în depozitul notarial sau la o instituţie specializată, făcându-se menţiune despre aceasta şi în procesul-verbal de inventariere.
(2)Din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moştenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul şi gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:
a)întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;
b)plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale;
c)acoperirea cheltuielilor pentru conservarea şi administrarea bunurilor moştenirii.
Art. 1119: Acceptarea forţată
(1)Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.
(2)Moştenitorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
SECŢIUNEA 3: Renunţarea la moştenire
Art. 1120: Forma renunţării
(1)Renunţarea la moştenire nu se presupune, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 1.112 şi art. 1.113 alin. (2).
(2)Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.
(3)Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
Art. 1121: Efectele renunţării
(1)Succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor.
(2)Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea.
Art. 1122: Renunţarea frauduloasă
(1)Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea.
(2)Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.
Art. 1123: Revocarea renunţării
(1)În tot cursul termenului de opţiune, renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar reveni, dispoziţiile art. 1.120 aplicându-se în mod corespunzător.
(2)Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri.
Art. 1124: Termenul de prescripţie
Dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în termen de 6 luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.
SECŢIUNEA 4: Sezina
Art. 1125: Noţiune
Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului.
Art. 1126: Moştenitorii sezinari
Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi.
Art. 1127: Dobândirea sezinei de către moştenitorii legali nesezinari
(1)Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii.
(2)Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moştenitor.
Art. 1128: Intrarea legatarului universal sau cu titlu universal în stăpânirea moştenirii
(1)Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor.
(2)Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatari sau, după caz, de la legatarul universal intrat în stăpânirea moştenirii ori de la moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moştenirii, fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moştenitor. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor.
Art. 1129: Predarea legatului cu titlu particular
Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a cererii de predare.
SECŢIUNEA 5: Petiţia de ereditate
Art. 1130: Persoanele care pot obţine recunoaşterea calităţii de moştenitor
Moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral.
Art. 1131: Efectele recunoaşterii calităţii de moştenitor
(1)Recunoaşterea calităţii de moştenitor îl obligă pe deţinătorul fără titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea regulilor prevăzute la art. 1635-1649.
(2)În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi, dispoziţiile art. 960 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA 6: Certificatul de moştenitor
Art. 1132: Noţiune
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege.
Art. 1133: Efecte
(1)Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.
(2)În vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, notarul public procedează, mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial.
Art. 1134: Nulitatea
Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin eliberarea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti constatarea sau, după caz, declararea nulităţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii.
CAPITOLUL II: Moştenirea vacantă
Art. 1135: Noţiune
(1)Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă.
(2)Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă.
Art. 1136: Administrarea provizorie a bunurilor moştenirii
(1)Cât timp moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, notarul public competent poate să numească un curator special al moştenirii, pentru apărarea drepturilor moştenitorului eventual, având drepturile şi îndatoririle de administrare prevăzute la art. 1117 alin. (3)-(5).
(2)În cazurile prevăzute la alin. (1), acţiunile împotriva moştenirii se vor îndrepta împotriva unui curator special, numit de notarul public competent, la cererea reclamantului.
(3)Dacă există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul public competent încunoştinţează şi organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul.
Art. 1137: Somarea succesibililor
(1)Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.
(2)Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va constata că moştenirea este vacantă.
Art. 1138: Dreptul de a culege moştenirea vacantă
Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă.
Art. 1139: Intrarea în stăpânirea moştenirii vacante şi răspunderea pentru pasiv
(1)Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului prevăzut la art. 1.137, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut. Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale.
(2)Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral.
Art. 1140: Desfiinţarea vacanţei moştenirii
Dacă, deşi s-a constatat vacanţa moştenirii, există moştenitori, atunci aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului.
CAPITOLUL III: Amintirile de familie
Art. 1141: Bunurile care constituie amintiri de familie
(1)Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparţinut membrilor familiei şi stau mărturie istoriei acesteia.
(2)Sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondenţa purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decoraţiile, armele de colecţie, portretele de familie, documentele, precum şi orice alte bunuri cu semnificaţie morală deosebită pentru respectiva familie.
Art. 1142: Regimul juridic al amintirilor de familie
(1)Moştenitorii pot ieşi din indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de familie numai prin partaj voluntar.
(2)În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de familie rămân în indiviziune.
(3)Pe durata indiviziunii, prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea instanţei, amintirile de familie sunt depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi dintre moştenitori sau în locul convenit de ei.
(4)Moştenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le deţine pe nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locaţiune fără acordul unanim al coindivizarilor.
CAPITOLUL IV: Partajul succesoral şi raportul
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale referitoare la partajul succesoral
Art. 1143: Starea de indiviziune
(1)Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel.
(2)Dispoziţiile art. 669-686 se aplică şi partajului succesoral în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta.
Art. 1144: Partajul voluntar
(1)Dacă toţi moştenitorii sunt prezenţi şi au capacitate de exerciţiu deplină, partajul se poate realiza prin bună învoială, în forma şi prin actul pe care părţile le convin. Dacă printre bunurile succesorale se află imobile, convenţia de partaj trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2)Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute.
Art. 1145: Măsuri conservatorii
Bunurile moştenirii pot să facă obiectul unor măsuri conservatorii, în tot sau în parte, la cererea persoanelor interesate, în condiţiile legii.
SECŢIUNEA 2: Raportul donaţiilor
Art. 1146: Noţiune
(1)Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea.
(2)În lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, cei menţionaţi la alin. (1) sunt obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei.
Art. 1147: Scutirea de raport a renunţătorului la moştenirea legală
(1)În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.
(2)Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal.
Art. 1148: Persoanele care pot cere raportul donaţiei
Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenţii şi soţul supravieţuitor, precum şi, pe cale oblică, creditorii personali ai acestora.
Art. 1149: Caracterul personal al obligaţiei de raport
(1)Moştenitorul datorează raportul numai pentru donaţiile pe care le-a primit personal de la donator.
(2)Dacă descendentul donatarului vine în nume propriu la moştenirea donatorului, nu este obligat să raporteze donaţia făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moştenirea acestuia din urmă.
(3)Descendentul care vine la moştenire prin reprezentare succesorală este obligat să raporteze donaţia primită de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar dacă nu l-a moştenit pe acesta din urmă.
Art. 1150: Excepţiile de la obligaţia de raport
(1)Nu sunt supuse raportului:
a)donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi;
b)donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport;
c)darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel;
d)fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat.
(2)De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului. Cu toate acestea, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizaţia a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este supusă raportului. Dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar.
Art. 1151: Modul de efectuare a raportului
(1)Raportul se face prin echivalent. Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură.
(2)Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani.
(3)Raportul prin echivalent se poate realiza prin preluare, prin imputaţie sau în bani.
(4)Raportul prin preluare se realizează prin luarea din masa succesorală de către moştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi natură şi calitate cu cele care au format obiectul donaţiei, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia.
(5)În cazul raportului prin imputaţie, valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului obligat la raport.
(6)În cazul raportului în bani, cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori o sumă de bani care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare ce corespunde cotei sale succesorale.
Art. 1152: Căile de realizare a raportului
(1)Raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale judecătorească.
(2)Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport.
Art. 1153: Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent
(1)În vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie.
(2)Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare.
(3)Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării raportului.
Art. 1154: Ameliorările şi degradările bunului donat în cazul raportului în natură
(1)Donatarul are dreptul să recupereze, proporţional cu cotele succesorale, cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum şi cu lucrările autonome necesare şi utile până la data raportului.
(2)Totodată, donatarul este răspunzător de toate degradările şi deteriorările care au micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile.
(3)Donatarul poate reţine bunul până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care creanţa lui se compensează cu despăgubirile pe care le datorează potrivit alin. (2).
SECŢIUNEA 3: Plata datoriilor
Art. 1155: Plata pasivului. Excepţiile de la divizarea de drept a pasivului moştenirii
(1)Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
(2)Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri.
(3)Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă:
a)obligaţia este indivizibilă;
b)obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată asupra unui astfel de bun;
c)obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător;
d)unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia. În acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă reducţiunii dacă este cazul.
Art. 1156: Situaţia creditorilor personali ai moştenitorilor
(1)Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea acestuia din bunurile moştenirii.
(2)Creditorii personali ai moştenitorilor şi orice persoană ce justifică un interes legitim pot să ceară partajul în numele debitorului lor, pot pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială sau pot să intervină în procesul de partaj.
(3)Ceilalţi moştenitori pot obţine respingerea acţiunii de partaj introduse de către creditor, plătind datoria în numele şi pe seama moştenitorului debitor.
(4)Creditorii pot solicita revocarea partajului fără a fi obligaţi să dovedească frauda copărtaşilor numai dacă, deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fără să fi fost convocaţi. În toate celelalte cazuri, acţiunea în revocarea partajului rămâne supusă dispoziţiilor art. 1.562.
(5)Din bunurile moştenirii atribuite la partaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul moştenitorului, creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului.
(6)Dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile şi legatarilor cu titlu particular ori de câte ori obiectul legatului nu constă într-un bun individual determinat.
Art. 1157: Regresul între moştenitori. Insolvabilitatea unuia dintre moştenitori
(1)Moştenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanţiei reale sau din orice altă cauză, a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa are drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori, însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile creditorilor.
(2)Când unul dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal este insolvabil, partea lui din pasivul moştenirii se împarte între toţi ceilalţi în proporţie cu cotele succesorale ale fiecăruia.
(3)Moştenitorul are dreptul de a cere plata creanţelor pe care le are faţă de moştenire de la ceilalţi moştenitori, ca orice alt creditor al moştenirii. În privinţa părţii din datorie care îi revine ca moştenitor, dispoziţiile art. 1.620-1.624 sunt aplicabile.
Art. 1158: Raportul datoriilor
(1)Dacă, la data partajului succesoral, un moştenitor are o datorie certă şi lichidă faţă de moştenire, aceasta se lichidează prin luare mai puţin.
(2)Dacă moştenitorul are mai multe datorii faţă de moştenire care nu sunt acoperite cu partea sa din bunurile moştenirii, aceste datorii se sting proporţional prin raport în limita părţii respective.
(3)Raportul nu operează în privinţa creanţei pe care un moştenitor o are faţă de moştenire. Însă moştenitorul care este atât creditor, cât şi debitor al moştenirii se poate prevala de compensaţia legală, chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile acesteia.
(4)Prin acordul tuturor moştenitorilor, raportul datoriilor se poate realiza şi înainte de partajul succesoral.
Art. 1159: Titlurile executorii obţinute împotriva defunctului
Titlurile executorii obţinute împotriva defunctului pot fi executate şi împotriva moştenitorilor săi, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
SECŢIUNEA 4: Partajul de ascendent
Art. 1160: Subiecte
Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi.
Art. 1161: Forme
(1)Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice.
(2)Partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente.
Art. 1162: Cuprins
Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moştenirii, bunurile necuprinse se vor partaja conform legii.
Art. 1163: Ineficacitate
(1)Este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală.
(2)Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică partajului în care nu a fost inclus un descendent care vine la moştenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins acela pe care îl reprezintă.
(3)Dacă prin partajul de ascendent se încalcă rezerva succesorală a vreunui descendent sau a soţului supravieţuitor, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la reducţiunea liberalităţilor excesive.
CARTEA V: Despre obligaţii*)
*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a V-a sunt cuprinse în art. 102-189 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I: Dispoziţii generale
Art. 1164: Conţinutul raportului obligaţional
Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.
Art. 1165: Izvoarele obligaţiilor
Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
TITLUL II: Izvoarele obligaţiilor
CAPITOLUL I: Contractul
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 1166: Noţiune
Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Art. 1167: Regulile aplicabile contractelor
(1)Toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol.
(2)Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale.
Art. 1168: Regulile aplicabile contractelor nenumite
Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
Art. 1169: Libertatea de a contracta
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.
Art. 1170: Buna-credinţă
Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.
SECŢIUNEA 2: Diferite categorii de contracte
Art. 1171: Contractul sinalagmatic şi contractul unilateral
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Art. 1172: Contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit
(1)Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros.
(2)Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.
Art. 1173: Contractul comutativ şi contractul aleatoriu
(1)Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
(2)Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert.
Art. 1174: Contractul consensual, solemn sau real
(1)Contractul poate fi consensual, solemn sau real.
(2)Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
(3)Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege.
(4)Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.
Art. 1175: Contractul de adeziune
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.
Art. 1176: Contractul-cadru
(1)Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.
(2)Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare.
Art. 1177: Contractul încheiat cu consumatorii
Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod.
SECŢIUNEA 3: Încheierea contractului
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii preliminare
Art. 1178: Libertatea formei
Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Art. 1179: Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
(1)Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
1.capacitatea de a contracta;
2.consimţământul părţilor;
3.un obiect determinat şi licit;
4.o cauză licită şi morală.
(2)În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
SUBSECŢIUNEA 2: Capacitatea părţilor
Art. 1180: Capacitatea părţilor
Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte.
Art. 1181: Reguli aplicabile
Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I.
SUBSECŢIUNEA 3: Consimţământul
SUBSECŢIUNEA 31: Formarea contractului
Art. 1182: Încheierea contractului
(1)Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
(2)Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.
(3)În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.
Art. 1183: Buna-credinţă în negocieri
(1)Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora.
(2)Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
(3)Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.
(4)Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.
Art. 1184: Obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.
Art. 1185: Elementele de care depinde încheierea contractului
Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.
Art. 1186: Momentul şi locul încheierii contractului
(1)Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
(2)De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Art. 1187: Forma ofertei şi a acceptării
Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Art. 1188: Oferta de a contracta
(1)O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.
(2)Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al contractului.
(3)Dispoziţiile art. 1.182-1.203 se aplică în mod corespunzător şi atunci când împrejurările în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptării.
Art. 1189: Propunerea adresată unor persoane nedeterminate
(1)Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere.
(2)Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta.
Art. 1190: Solicitarea de oferte
Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta.
Art. 1191: Oferta irevocabilă
(1)Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.
(2)Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.
Art. 1192: Termenul de acceptare
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.
Art. 1193: Oferta fără termen adresată unei persoane absente
(1)Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.
(2)Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului ori faptului care, potrivit prevederilor art. 1.186 alin. (2), determină încheierea contractului.
(3)Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin. (1).
Art. 1194: Oferta fără termen adresată unei persoane prezente
(1)Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă.
Art. 1195: Caducitatea ofertei
(1)Oferta devine caducă dacă:
a)acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art. 1.193 alin. (1);
b)destinatarul o refuză.
(2)Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.
Art. 1196: Acceptarea ofertei
(1)Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile.
(2)Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.
Art. 1197: Acceptarea necorespunzătoare a ofertei
(1)Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a)cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b)nu respectă forma cerută anume de ofertant;
c)ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
(2)Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă.
Art. 1198: Acceptarea tardivă
(1)Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.
(2)Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.
Art. 1199: Retragerea ofertei sau a acceptării
Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.
Art. 1200: Comunicarea ofertei, acceptării şi revocării
(1)Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
(2)Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
Art. 1201: Clauze externe
Dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.
Art. 1202: Clauze standard
(1)Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.
(2)Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
(3)Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
(4)Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.
Art. 1203: Clauze neuzuale
Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
SUBSECŢIUNEA 32: Valabilitatea consimţământului
Art. 1204: Condiţii
Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
Art. 1205: Lipsa discernământului
(1)Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
(2)Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
SUBSECŢIUNEA 33: Viciile consimţământului
Art. 1206: Cazuri
(1)Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.
(2)De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.
Art. 1207: Eroarea
(1)Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
(2)Eroarea este esenţială:
1.când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2.când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
3.când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
(3)Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
(4)Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Art. 1208: Eroarea nescuzabilă
(1)Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.
(2)Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile.
Art. 1209: Eroarea asumată
Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.
Art. 1210: Eroarea de calcul
Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi.
Art. 1211: Eroarea de comunicare sau de transmitere
Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă.
Art. 1212: Invocarea erorii cu bună-credinţă
– Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe.
Art. 1213: Adaptarea contractului
(1)Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte.
(2)În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.
(3)Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte.
Art. 1214: Dolul
(1)Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
(2)Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
(3)Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
(4)Dolul nu se presupune.
Art. 1215: Dolul comis de un terţ
(1)Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.
(2)Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.
Art. 1216: Violenţa
(1)Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.
(2)Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent.
(3)Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.
(4)În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului.
Art. 1217: Ameninţarea cu exerciţiul unui drept
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.
Art. 1218: Starea de necesitate
Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.
Art. 1219: Temerea reverenţiară
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu atrage anularea contractului.
Art. 1220: Violenţa săvârşită de un terţ
(1)Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.
(2)Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.
Art. 1221: Leziunea
(1)Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
(2)Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
(3)Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.
Art. 1222: Sancţiune
(1)Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
(2)Cu excepţia cazului prevăzut la art. 1.221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
(3)În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii. Dispoziţiile art. 1.213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.
Art. 1223: Termenul de prescripţie
(1)Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului.
(2)Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris.
Art. 1224: Inadmisibilitatea leziunii
Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege.
SUBSECŢIUNEA 4: Obiectul contractului
Art. 1225: Obiectul contractului
(1)Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
(2)Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(3)Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Art. 1226: Obiectul obligaţiei
(1)Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.
(2)Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit.
Art. 1227: Imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei
Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.
Art. 1228: Bunurile viitoare
În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare.
Art. 1229: Bunurile care nu sunt în circuitul civil
Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.
Art. 1230: Bunurile care aparţin altuia
Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Art. 1231: Determinarea calităţii obiectului
Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.
Art. 1232: Determinarea obiectului de către un terţ
(1)Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant.
(2)Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.
Art. 1233: Determinarea preţului între profesionişti
Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
Art. 1234: Raportarea la un factor de referinţă
Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat.
SUBSECŢIUNEA 5: Cauza
Art. 1235: Noţiune
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
Art. 1236: Condiţii
(1)Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
(2)Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.
(3)Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
Art. 1237: Frauda la lege
Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.
Art. 1238: Sancţiune
(1)Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
(2)Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Art. 1239: Proba cauzei
(1)Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.
(2)Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
SUBSECŢIUNEA 6: Forma contractului
Art. 1240: Formele de exprimare a consimţământului
(1)Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.
(2)Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Art. 1241: Forma scrisă
Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege.
Art. 1242: Sancţiune
(1)Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.
(2)Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată.
Art. 1243: Modificarea contractului
Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.
Art. 1244: Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară
În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.
Art. 1245: Forma contractelor electronice
Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială.
SECŢIUNEA 4: Nulitatea contractului
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 1246: Nulitatea
(1)Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.
(2)Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
(3)Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor.
(4)Prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă.
Art. 1247: Nulitatea absolută
(1)Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
(2)Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie.
(3)Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
(4)Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.
Art. 1248: Nulitatea relativă
(1)Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil.
(2)Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată.
(3)Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.
(4)Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.
Art. 1249: Prescripţia
(1)Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
(2)Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.
SUBSECŢIUNEA 2: Cauzele de nulitate
Art. 1250: Cauzele de nulitate absolută
Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.
Art. 1251: Cauzele de nulitate relativă
Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Art. 1252: Prezumţia de nulitate relativă
În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.
Art. 1253: Nulitatea virtuală
În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.
SUBSECŢIUNEA 3: Efectele nulităţii
Art. 1254: Desfiinţarea contractului şi a actelor subsecvente
(1)Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
(2)Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.
(3)În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
Art. 1255: Nulitatea parţială
(1)Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.
(2)În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.
(3)Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise.
Art. 1256: Nulitatea contractului plurilateral
În cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului.
Art. 1257: Daunele-interese. Reducerea prestaţiilor
În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
Art. 1258: Repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică
În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Art. 1259: Refacerea contractului nul
Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Art. 1260: Conversiunea contractului nul
(1)Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege.
(2)Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.
SUBSECŢIUNEA 4: Validarea contractului
Art. 1261: Cauzele de validare
(1)Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită.
(2)Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege.
Art. 1262: Confirmarea contractului
(1)Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea.
(2)Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă.
Art. 1263: Condiţiile confirmării
(1)Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condiţiile sale de validitate sunt întrunite.
(2)Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia.
(3)Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.
(4)Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul actelor încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă.
(5)În lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată.
(6)Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului.
Art. 1264: Cuprinsul actului confirmativ
Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune.
Art. 1265: Efectele confirmării
(1)Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă.
(2)Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi.
(3)Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
SECŢIUNEA 5: Interpretarea contractului
Art. 1266: Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor
(1)Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.
(2)La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
Art. 1267: Interpretarea sistematică
Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.
Art. 1268: Interpretarea clauzelor îndoielnice
(1)Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.
(2)Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
(3)Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.
(4)Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi.
(5)Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.
Art. 1269: Regulile subsidiare de interpretare
(1)Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.
(2)Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.
SECŢIUNEA 6: Efectele contractului
SUBSECŢIUNEA 1: Efectele între părţi
Art. 1270: Forţa obligatorie
(1)Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
(2)Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
Art. 1271: Impreviziunea
(1)Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.
(2)Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a)adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b)încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3)Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a)schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b)schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c)debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d)debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.
Art. 1272: Conţinutul contractului
(1)Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.
(2)Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.
Art. 1273: Constituirea şi transferul drepturilor reale
(1)Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.
(2)Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voinţa părţilor se dispune altfel.
(3)Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.
Art. 1274: Riscul în contractul translativ de proprietate
(1)În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
(2)Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.
Art. 1275: Transmiterea succesivă a unui bun mobil
(1)Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară.
(2)Este de bună-credinţă dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător.
(3)Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil corporal şi creanţa fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată.
Art. 1276: Denunţarea unilaterală
(1)Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.
(2)În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.
(3)Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată.
(4)Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară.
Art. 1277: Contractul pe durată nedeterminată
Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă.
Art. 1278: Pactul de opţiune
(1)Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1191.
(2)Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanţă prin ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor.
(3)Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opţiunii.
(4)Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact.
(5)Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie.
Art. 1279: Promisiunea de a contracta
(1)Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea.
(2)În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese.
(3)De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(la data 07-sep-2015 Art. 1279, alin. (3) din cartea V, titlul II, capitolul I, sectiunea 6, subsectiunea 1 a se vedea recurs in interesul legii Decizia 12/2015 )
(la data 17-mai-2017 Art. 1279, alin. (3) din cartea V, titlul II, capitolul I, sectiunea 6, subsectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Decizia 23/2017 )
(4)Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta.
SUBSECŢIUNEA 2: Efectele faţă de terţi
SUBSECŢIUNEA 21: Dispoziţii generale
Art. 1280: Relativitatea efectelor contractului
Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Art. 1281: Opozabilitatea efectelor contractului
Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Art. 1282: Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori
(1)La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul.
(2)Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.
SUBSECŢIUNEA 22: Promisiunea faptei altuia
Art. 1283: Efecte
(1)Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă.
(2)Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.
(3)Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
SUBSECŢIUNEA 23: Stipulaţia pentru altul
Art. 1284: Efecte
(1)Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ.
(2)Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.
Art. 1285: Condiţiile privind terţul beneficiar
Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului.
Art. 1286: Acceptarea stipulaţiei
(1)Dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată.
(2)Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al promitentului.
Art. 1287: Revocarea stipulaţiei
(1)Stipulantul este singurul îndreptăţit să revoce stipulaţia, creditorii sau moştenitorii săi neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca stipulaţia fără acordul promitentului dacă acesta din urmă are interesul să o execute.
(2)Revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului.
Art. 1288: Mijloacele de apărare ale promitentului
Promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia.
SUBSECŢIUNEA 24: Simulaţia
Art. 1289: Efecte între părţi
(1)Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.
(2)Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Art. 1290: Efecte faţă de terţi
(1)Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
(2)Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.
Art. 1291: Raporturile cu creditorii
(1)Existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.
(2)Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.
Art. 1292: Proba simulaţiei
Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.
Art. 1293: Actele unilaterale
Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său.
Art. 1294: Actele nepatrimoniale
Dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.
SECŢIUNEA 7: Reprezentarea
Art. 1295: Temeiul reprezentării
Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz.
Art. 1296: Efecte
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte.
Art. 1297: Nearătarea calităţii de reprezentant
(1)Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate, îi obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2)Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.
Art. 1298: Capacitatea părţilor
În cazul reprezentării convenţionale, atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.
Art. 1299: Viciile de consimţământ
Contractul este anulabil atunci când consimţământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată.
Art. 1300: Buna-credinţă
(1)Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului.
(2)Reprezentatul de rea-credinţă nu poate invoca niciodată buna-credinţă a reprezentantului.
Art. 1301: Forma împuternicirii
Împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.
Art. 1302: Justificarea puterii de a reprezenta
Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă dovada puterilor încredinţate de reprezentat şi, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate.
Art. 1303: Conflictul de interese
Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului.
Art. 1304: Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare
(1)Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul dublei reprezentări.
Art. 1305: Încetarea împuternicirii
Puterea de reprezentare încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat.
Art. 1306: Modificarea şi revocarea împuternicirii
Modificarea şi revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoştinţa terţilor prin mijloace corespunzătoare. În caz contrar, acestea nu sunt opozabile terţilor decât dacă se dovedeşte că aceştia le cunoşteau ori puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului.
Art. 1307: Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta
(1)Puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a reprezentatului, dacă din convenţie ori din natura afacerii nu rezultă contrariul.
(2)Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa.
(3)În cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau reprezentatului, puterea de a reprezenta încetează în condiţiile prevăzute de lege.
(4)Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare.
Art. 1308: Obligaţiile reprezentantului la încetarea împuternicirii
(1)La încetarea puterilor încredinţate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri.
(2)Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra reprezentatului, dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de reprezentat, cu menţiunea că puterea de reprezentare a încetat.
Art. 1309: Lipsa sau depăşirea puterii de reprezentare
(1)Contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ.
(2)Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.
Art. 1310: Răspunderea reprezentantului
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a contractului.
Art. 1311: Ratificarea
(1)În cazurile prevăzute la art. 1.309, cel în numele căruia s-a încheiat contractul poate să îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
(2)Terţul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.
Art. 1312: Efectele ratificării
Ratificarea are efect retroactiv, fără a afecta însă drepturile dobândite de terţi între timp.
Art. 1313: Transmisiunea facultăţii de a ratifica
Facultatea de a ratifica se transmite moştenitorilor.
Art. 1314: Desfiinţarea contractului înaintea ratificării
Terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desfiinţarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.
SECŢIUNEA 8: Cesiunea contractului
Art. 1315: Noţiune
(1)O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.
(2)Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.
Art. 1316: Forma cesiunii
Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.
Art. 1317: Momentul cesiunii
(1)Dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de acea parte din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă.
(2)În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este cuprinsă clauza “la ordin” sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi obligaţiile girantului.
(3)Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.
Art. 1318: Liberarea cedentului
(1)Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta.
(2)În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.
Art. 1319: Excepţiile contractantului cedat
Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de cesionar vicii de consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire.
Art. 1320: Obligaţia de garanţie
(1)Cedentul garantează validitatea contractului.
(2)Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ţinut ca un fideiusor pentru obligaţiile contractantului cedat.
SECŢIUNEA 9: Încetarea contractului
Art. 1321: Cauzele de încetare
Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.
Art. 1322: Efectele încetării
La încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.
Art. 1323: Restituirea prestaţiilor
Restituirea prestaţiilor primite se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649.
CAPITOLUL II: Actul juridic unilateral
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 1324: Noţiune
Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.
Art. 1325: Regimul juridic
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Art. 1326: Actele unilaterale supuse comunicării
(la data 09-ian-2017 Art. 1326 din cartea V, titlul II, capitolul II, sectiunea 1 a se vedea referinte de aplicare din Decizia 34/2016 )
(1)Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.
(2)Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.
(3)Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
SECŢIUNEA 2: Actul unilateral ca izvor de obligaţii
Art. 1327: Promisiunea unilaterală
(1)Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.
(2)Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut.
(3)Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată.
Art. 1328: Promisiunea publică de recompensă
(1)Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea.
(2)Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal.
(3)Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.
Art. 1329: Revocarea promisiunii publice de recompensă
(1)Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă.
(2)Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia.
(3)Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă, care nu va putea depăşi recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut.
(4)Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării.
CAPITOLUL III: Faptul juridic licit
SECŢIUNEA 1: Gestiunea de afaceri
Art. 1330: Condiţii
(1)Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
(2)Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
(3)Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.
Art. 1331: Obligaţia de înştiinţare
Gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.
Art. 1332: Continuarea gestiunii
Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.
Art. 1333: Continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului
Moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul.
Art. 1334: Diligenţa datorată de gerant
(1)Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
(2)Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
Art. 1335: Obligaţiile gerantului
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
Art. 1336: Actele încheiate de gerant
(1)Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.
(2)Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.
Art. 1337: Obligaţiile geratului
(1)Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.
(2)Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.
(3)Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut.
(4)În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
Art. 1338: Împotrivirea beneficiarului gestiunii
(1)Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire.
(2)Cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă.
Art. 1339: Gestiunea inoportună
Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
Art. 1340: Ratificarea gestiunii
În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.
SECŢIUNEA 2: Plata nedatorată
Art. 1341: Noţiune
(1)Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.
(2)Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
(3)Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.
Art. 1342: Plata primită cu bună-credinţă de creditor
(1)Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.
(2)În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.
Art. 1343: Restituirea plăţii anticipate
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.
Art. 1344: Reguli aplicabile restituirii
Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649.
SECŢIUNEA 3: Îmbogăţirea fără justă cauză
Art. 1345: Condiţii
Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.
Art. 1346: Îmbogăţirea justificată
Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
a)din executarea unei obligaţii valabile;
b)din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c)dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Art. 1347: Condiţiile şi întinderea restituirii
(1)Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.
(2)Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1.639 şi următoarele.
Art. 1348: Caracterul subsidiar
Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
CAPITOLUL IV: Răspunderea civilă
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Art. 1349: Răspunderea delictuală
(1)Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2)Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3)În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
(4)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.
Art. 1350: Răspunderea contractuală
(1)Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
(2)Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.
(3)Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
SECŢIUNEA 2: Cauze exoneratoare de răspundere
Art. 1351: Forţa majoră şi cazul fortuit
(1)Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.
(2)Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
(3)Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
(4)Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.
Art. 1352: Fapta victimei sau a terţului
Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Art. 1353: Exerciţiul drepturilor
Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.
Art. 1354: Alte cauze de exonerare
Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă.
Art. 1355: Clauze privind răspunderea
(1)Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.
(2)Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.
(3)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.
(4)Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.
Art. 1356: Anunţuri privitoare la răspundere
(1)Un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului.
(2)Printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispoziţiile art. 1.371 alin. (1).
SECŢIUNEA 3: Răspunderea pentru fapta proprie
Art. 1357: Condiţiile răspunderii
(1)Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.
(2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Art. 1358: Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei
Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Art. 1359: Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes
Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
Art. 1360: Legitima apărare
(1)Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.
(2)Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.
Art. 1361: Starea de necesitate
Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
Art. 1362: Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului
Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1.360 alin. (2) şi art. 1.361, fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Art. 1363: Divulgarea secretului comercial
O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.
Art. 1364: Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege
Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.
Art. 1365: Efectele hotărârii penale
Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
Art. 1366: Răspunderea minorului şi a celui pus sub interdicţie judecătorească
(1)Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.
(2)Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.
Art. 1367: Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ
(1)Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
(2)Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe.
Art. 1368: Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei
(1)Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea.
(2)Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor.
Art. 1369: Răspunderea altor persoane
(1)Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.
Art. 1370: Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite
Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.
Art. 1371: Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze
(1)În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
(la data 04-iul-2016 Art. 1371, alin. (1) din cartea V, titlul II, capitolul IV, sectiunea 3 a se vedea referinte de aplicare din Decizia 12/2016 )
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
SECŢIUNEA 4: Răspunderea pentru fapta altuia
Art. 1372: Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
(1)Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane.
(2)Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.
(3)Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.
Art. 1373: Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
(1)Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2)Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
(3)Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Art. 1374: Corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane
(1)Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului.
(2)Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.
SECŢIUNEA 5: Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri
Art. 1375: Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
Art. 1376: Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
(1)Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
(2)Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.
Art. 1377: Noţiunea de pază
În înţelesul dispoziţiilor art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.
Art. 1378: Răspunderea pentru ruina edificiului
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Art. 1379: Alte cazuri de răspundere
(1)Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
(2)Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului.
Art. 1380: Cauze de exonerare
În cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.
SECŢIUNEA 6: Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale
Art. 1381: Obiectul reparaţiei
(1)Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.
(2)Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.
(3)Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.
Art. 1382: Răspunderea solidară
Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.
Art. 1383: Raporturile dintre debitori
Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.
Art. 1384: Dreptul de regres
(1)Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
(2)Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu.
(3)Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
(4)În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului.
Art. 1385: Întinderea reparaţiei
(1)Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2)Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.
(3)Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4)Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
Art. 1386: Formele reparaţiei
(1)Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilită prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
(2)La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.
(3)Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice.
(4)În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.
Art. 1387: Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
(1)În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
(2)Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.
(3)În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.
Art. 1388: Stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă
(1)Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.
(2)Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.
(3)Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.
Art. 1389: Vătămarea minorului
(1)Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1.388 alin. (1) va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.
(2)Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1388, care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.
Art. 1390: Persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces
(1)Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.
(2)Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent.
(3)La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Dispoziţiile art. 1.387-1.389 se aplică în mod corespunzător.
Art. 1391: Repararea prejudiciului nepatrimonial
(1)În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
(la data 04-iul-2016 Art. 1391, alin. (1) din cartea V, titlul II, capitolul IV, sectiunea 6 a se vedea referinte de aplicare din Decizia 12/2016 )
(2)Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.
(3)Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4)Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
(5)Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.
Art. 1392: Cheltuieli de îngrijire a sănătăţii. Cheltuieli de înmormântare
Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
Art. 1393: Despăgubirea în raport cu ajutorul şi pensia
(1)Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia.
(2)Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la o despăgubire provizorie, în condiţiile dispoziţiilor art. 1.387 alin. (3).
Art. 1394: Prorogarea termenului prescripţiei
În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
Art. 1395: Suspendarea prescripţiei
Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie.
TITLUL III: Modalităţile obligaţiilor
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Art. 1396: Categorii de obligaţii
(1)Obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de modalităţi.
(2)Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi.
Art. 1397: Obligaţii simple
(1)Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.
(2)Obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie.
Art. 1398: Obligaţii afectate de modalităţi
Obligaţiile pot fi afectate de termen sau condiţie.
CAPITOLUL II: Condiţia
Art. 1399: Obligaţia condiţională
Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur.
Art. 1400: Condiţia suspensivă
Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.
Art. 1401: Condiţia rezolutorie
(1)Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei.
(2)Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.
Art. 1402: Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală
Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.
Art. 1403: Condiţia pur potestativă
Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect.
Art. 1404: Constatarea îndeplinirii condiţiei
(1)Îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.
(2)Când obligaţia este contractată sub condiţia producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă. În lipsa unui termen, condiţia se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce.
(3)Atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment nu se va produce într-un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va produce. În lipsa unui termen, condiţia nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce.
(4)Partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei.
Art. 1405: Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei
(1)Condiţia se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiţie împiedică realizarea ei.
(2)Condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului.
Art. 1406: Renunţarea la condiţie
(1)Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit.
(2)Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă.
Art. 1407: Efectele îndeplinirii condiţiei
(1)Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul.
(2)În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate.
(3)Atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor.
(4)Atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispoziţiile privitoare la restituirea prestaţiilor se aplică în mod corespunzător.
Art. 1408: Transmiterea obligaţiei condiţionale
(1)Obligaţia afectată de condiţie este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiaşi condiţii.
(2)Obligaţia afectată de condiţie se poate prelua, dispoziţiile art. 1.599-1.608 aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 1409: Actele conservatorii
Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiţiei, să facă orice acte de conservare a dreptului său.
Art. 1410: Fructele culese înaintea îndeplinirii condiţiei
În lipsă de stipulaţie sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie.
CAPITOLUL III: Termenul
Art. 1411: Obligaţia afectată de termen
(1)Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur.
(2)Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.
Art. 1412: Categorii de termene
(1)Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei.
(2)Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.
Art. 1413: Beneficiul termenului
(1)Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi.
(2)Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără consimţământul celeilalte părţi.
Art. 1414: Efectul termenului suspensiv
Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.
Art. 1415: Stabilirea judiciară a termenului
(1)Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.
(2)Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.
(3)Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului.
Art. 1416: Calculul termenelor
Calculul termenelor, indiferent de durata şi izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a.
Art. 1417: Decăderea din beneficiul termenului
(1)Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.
(2)În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea.
(3)Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.
Art. 1418: Exigibilitatea anticipată
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de îndată exigibilă.
Art. 1419: Inopozabilitatea decăderii din termen
Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalţi codebitori.
Art. 1420: Nerealizarea evenimentului
Dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă. În acest caz, sunt aplicabile prevederile prezentului capitol.
TITLUL IV: Obligaţiile complexe
CAPITOLUL I: Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile
Art. 1421: Categorii
Obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile.
Art. 1422: Obligaţia divizibilă
(1)Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie.
(2)Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
Art. 1423: Prezumţia de egalitate
Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale. Această regulă se aplică, în mod similar, şi în privinţa creditorilor.
Art. 1424: Prezumţia de divizibilitate. Excepţii
Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.
Art. 1425: Efectele obligaţiei indivizibile
(1)Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora.
(2)Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală.
Art. 1426: Solidaritatea şi indivizibilitatea
(1)Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor.
(2)În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar.
Art. 1427: Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori
Obligaţia divizibilă prin natura ei care nu are decât un singur debitor şi un singur creditor trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii fiecăruia dintre ei.
Art. 1428: Executarea în natură
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere şi primi prestaţia datorată decât în întregime.
Art. 1429: Restituirea prestaţiilor
Obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unei obligaţii indivizibile este divizibilă, afară de cazul în care indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultă din chiar natura ei.
Art. 1430: Daunele-interese
(1)Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă.
(2)Daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea obligaţiei. Ele se cuvin creditorilor numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine fiecăruia dintre ei.
Art. 1431: Existenţa mai multor creditori
(1)Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi în privinţa creanţei.
(2)Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează faţă de un creditor nu stinge obligaţia decât pentru partea din creanţă ce revine acestuia. Faţă de ceilalţi creditori, debitorul rămâne obligat pentru tot.
(3)Debitorul care a plătit celorlalţi creditori este îndreptăţit să primească de la aceştia echivalentul părţii din obligaţie cuvenite creditorului care a consimţit la stingerea creanţei sau faţă de care aceasta a operat.
Art. 1432: Existenţa mai multor debitori
(1)Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor.
(2)Creditorul poate să ceară oricăruia dintre debitori executarea întregii obligaţii, oricare ar fi partea din obligaţie ce revine acestuia. Creditorul poate, de asemenea, să ceară ca toţi debitorii să efectueze plata în acelaşi timp.
(3)Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligaţiei poate cere un termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalţi debitori, cu excepţia cazului în care prestaţia nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga prestaţie, având însă drept de regres împotriva celorlalţi debitori.
(4)Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalţi debitori.
(5)Îndată ce cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine divizibilă.
Art. 1433: Prescripţia
(1)Suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.
(2)Tot astfel, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.
CAPITOLUL II: Obligaţiile solidare
SECŢIUNEA 1: Obligaţiile solidare între creditori
Art. 1434: Solidaritatea dintre creditori
(1)Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.
(2)Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari.
Art. 1435: Izvorul solidarităţii
Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.
Art. 1436: Reprezentarea reciprocă a creditorilor
(1)Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun.
(2)Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea ori înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urmă.
(3)Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori.
(4)Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.
Art. 1437: Alegerea debitorului
Debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi, însă numai atât timp cât niciunul dintre creditori nu l-a urmărit în justiţie. În acest din urmă caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.
Art. 1438: Compensaţia
Debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu un alt creditor solidar, însă numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine acestuia din urmă.
Art. 1439: Confuziunea
Dacă unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor, confuziunea nu stinge creanţa solidară decât în proporţie cu partea din creanţă ce îi revine acelui creditor. Ceilalţi creditori solidari îşi păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia a operat confuziunea, proporţional cu partea din creanţă ce îi revine fiecăruia dintre ei.
Art. 1440: Remiterea de datorie
Remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce îi revine acelui creditor.
Art. 1441: Prescripţia
(1)Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi creditori solidari.
(2)Întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.
Art. 1442: Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori
Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii săi.
SECŢIUNEA 2: Obligaţiile solidare între debitori
SUBSECŢIUNEA 1: Dispoziţi
Vă rugăm așteptați...